luni, 6 septembrie 2010

Agonia infinitului ireal


AUTOR: ANGELTYO

Am fost acolo. Nu mi-a placut. Am fost, dar n-am stat. N-am mai putut suporta. Dar am fost, oricat as incerca sa ascund asta, am fost. Si nu vreau sa ma intorc niciodata. Aceasta nu e o scrisoare. Nu am cui sa-i scriu. Sau as avea, dar nu simt atatea cat sa le pun pe hartie. Sunt doar ganduri. Mult, mult prea multe ganduri.
N-am mai simtit nimic de atunci. Nimic. Si m-am zbatut sa respir, sa clipesc, sa revin la normal. N-am reusit. Chiar si acum, cand amintirea aceea pare atat de indepartata, o simt proaspata si gata sa ma atace. M-am luptat cu aerul, nu mai vedeam nimic. N-am reusit. Am intrat in agonie si n-am mai iesit. Si totul s-a pierdut. Eu m-am pierdut, rostul s-a pierdut, totul s-a pierdut.
Nu mi-am revenit curand. Pluteam intr-un infinit static, cetos. Nimic nu era la locul lui, pentru ca nu exista niciun loc in care sa apartii. Nu ma zbateam, nu ma zvarcoleam, pentru ca nu aveam de ce. Am stat, am stat si am asteptat sa treaca. N-a trecut. Si atunci mi-am dat seama ca asteptarea si speranta sunt lucruri atat de relative, incat te pierzi in insemnatatea lor.
Ceea ce astepti nu vine, ceea ce speri nu se intampla. Se intampla alte lucruri. Prea incurcate, prea neintelese, prea multe. Agonia nu mai era un cuvant. Era o temelie dupa care se construiau mii de alte temeri.Era un infinit ireal in care se avantau atatea. Era un abis, tot mai intunecat si adanc, in care puteai cadea, dar nu te puteai inalta. Era nimic si totul. Era ireal, dar exista atat de clar. Era neinteles si sobru, dar nimeni nu incerca sa afle. Dar ca sa nu se darame totul in fata mea, am asteptat. Si nu s-a intamplat nimic, pt ca nu vroiam sa se intample. Nu mai puteam suporta sa vad cum totul se darama in fata mea.

vineri, 3 septembrie 2010

Dacă aş fi Dumnezeu pentru o zi...


AUTOR: ANGELA TOCILĂ

aş desfiinţa toate instituţiile statului. Aş pune în locul miniştrilor nişte vistiernici la care omu' s-ar duce să ceară bani, după următorul model:

Ex. 1
- Domnu' vistiernic, am nevoie de bani să construiesc o autostradă.
- Bun, dă-mi planurile, aprobările, expropierile şi termenul de execuţie.
- Am tot.
- Bine, dacă ai tot, îţi dau banii, dar dacă la termenul stablit nu eşti gata, îţi confisc averea, îţi dau foc la casă şi te castrez. Te-nvoieşti?
- Mă-nvoiesc, boieri dumneavoastră!

Ex. 2

- Domnu' vistiernic, am nevoie de bani să-mi iau un tractor şi-un plug.
- Bă, ai pămînt?
- N-am boierule, da' lucrez pentru alţii şi fac şi eu un ban.
- Bun. ia d-aici, da' să ştii că te verific şi dacă te prind că cu banii te-ai dus la curve şi la Mulen Ruj, îţi iau BMW-ul din bătătură, îl dau la fier vechi şi fac din el mixer. Te prinzi?
- Mă prind, boierule!

Ex.3
- Domnu' vistiernic, am nevoie de bani să-mi fac un bordel.
- Femeie, bordelul e imoral!
- Domnule, eu nu contest asta!
- Ia banii şi-mi aduci în fiecare lună lista cu clienţii!
- Doamnă, nu pot aşa ceva, decît dacă ţării îi iese ceva din asta!
- Păi, îi iese! Îi iese sex fără obligaţii, romanul scapă de stresul unui serviciu la multinaţională, de cel a unei neveste frigide şi grase şi de blenoragie!
- Şi taxele?
- Le plătim lunar, regulat ca ciclul menstrual!
- Bine. Dar dacă nu-mi dai taxele ştii că fiecare curvă de-a ta va purta în piept Litera Stacojie, simbol la decadenţei şi infamiei?
- Ştiu, preamărite şi mă supun!

Ex.4
- Măi dragă domnule, aş avea nevoie de bani ca să acopăr datoriile PSD-ului din campanie.
- Auzi domnu', dumneavoastră nu sunteţi tovarăşul Iliescu?
- Ba da, măi animalule, cum m-ai recunoscut?
- Păi mă ţineţi de cot!
- Măi dragă, în sinergia faptelor şi-n meandrele concretului, ar fi bine să dai nişte bani, nu de alta, dar flacăra violet a mistuit tot şi-am rămas în deficit, ca să zic aşa...
- Tovarăşu Iliescu, v-aş da, dar ştiţi că Poliţia s-a desfiinţat de către Angela, care e Dumnezeu pentru o zi şi-n locul ei avem poteri călare, care nu stau la discuţii cu vistiernici prăpădiţi ca mine şi mă trag în ţeapă cît ai zice " Vlad The Impaler, alias Vlad Dracul"?
- Cine Dumnezeu e Angela?
- E Dumnezeu, nu v-am zis?

Va urma...

Digital digit dixit

AUTOR: FELIX-GABRIEL LEFTER

(într-o zi şi o lume ca oricare alta, nu cea mai bună dintre toate cele)

Aşa părea să fie acea zi banală a lui Tom. Nu era nici o aniversare, nici o sărbătoare. Nici măcar zi de meci amical România-Turcia. O zi fada, cum s-ar zice, fado portughej, pe caniculă. Tom aştepta să apară nevasta acasă, buimăcind netul. Şi a venit acel e-mail straniu, semnat ca în film cu de Niro, de „Luc Cypher”. „Uite nişte cifre, prietene: 01221976, 11091967, 07071971. Gândeşte-te la ele. Te vor marca. Te-au marcat deja. Te vor marca şi mai rău, până la stigmat. Adaug: 08121971…”

Lui Tom i se păru iniţial o glumă proastă, sau măcar un amuzament al cuiva bine informat. Numerele aveau nexus de ani de naştere. Nu era nevoie de poliţie ca să vezi asta. Ciudată însă era precizia lor, dar îndeosebi alegerea lor, ba, şi mai mult, ordinea în care erau înşiruite, foiletate. Data de naştere a soţiei, apoi cea a lui. Apoi cea a fratelui lui. În fine, cu subliniere, cea a amantei niciodată avuta, ca şi matrice a tuturor paşilor alături călcaţi. Ca o sinteză de viaţă, subtila, concisă, înţeleaptă, pilduitoare. Nu era scrierea unui criminal în serie (dar cine poate defini un criminal în serie în afara unui IQ aiurea de dezvoltat, după cum ne învaţă Hollywood-ul coloidal). Nemaivorbind de ameninţarea ca şi discretă: în afară de tine, că tu nu dai nicidecum doi bani pe viaţa ta – că de-aia ai şi ajuns pe locul doi, după verighetă, în înşiruire – toate persoanele care contează sunt implicit menţionate, chiar subliniate matematic, astromantic s-ar zice. Ori securistic. Ce să alegem?

Tom râse un pic, dar nu era râsul lui. Încercă să se dreagă cu un Judas Priest, ca terapie de şoc, apoi cu un Yes, ca terapie intelectuala. În fine, cu Beethoven trist şi Mozart vesel. Nu mergea nimic. Nici revenirea la un Motley Crue n-a adus nimic bun. Bun… Aşadar, ce e de făcut? Poate trei beri rapide şi un somn indus? Nici. Nici vorba de geană pe geană. Un film, sau un Discovery, un National Geographic. Urmează interesanta experienţă a visului? Are deja repere. Soţia o ştiai plecată cu serviciul pentru o săptămâna în Anglia. Fratele nu răspunde la telefon. Antica iubire era oricum de nesunat. Îţi vine să zici că nici tu nu ţi-ai răspunde la telefon.

Îi rămâne sa nu doarmă şi să aştepte. A naibii puterea cuvântului scris, mai a naibii decât cea a rostitului stradal, mai a naibii ca o piatră aruncată fizic. De ce a naibii? E aiurea. Cuvântul e Cuvânt. Nu aparţii unei religii a Carţii? Logos-ul nu mai e Logos?

Dar tot ce ştii acum e ca somnul e chiar nesomn.

Tom se hotărî să răspundă, mai in glumă, mai în serios. „Cine puii mei eşti şi ce vor muşchii tăi?” (îi venea iniţial să scrie agramat „ce vrea muşchii tăi?”, dar s-a abţinut. Oare de ce? Nu cumva de frică? Unde e calea de mijloc aristotelică între „sindromul Stockholm” şi bunul simţ al prudenţei (iertaţi pleonasmul de pe urmă – să trecem cu vederea: la urma urmei întreaga noastră viaţă e un pleonasm).

Periculos de repede, răspunsul nu s-a sfiit să apară, anunţat de Yahoo Messenger.

Doua puncte: Vreau să declari făţiş, răspicat, că nu numai nu crezi în Mântuitorul tău Iisus Hristos, ci îl renegi. În caz contrar numerele tale vor muri digital, după cum le e natul. Ai ales tu însuţi o viaţă digitală. Asumă-ţi-o! Eşti în stare?”

Greu de descris acest şoc de pumn în plexul plexului intelectual, dar deopotrivă fizic, pe care Tom l-a recepţionat. De asta s-a născut sintagma „a rămâne mască”, imago, „mutră”, „fără cuvinte”. Dar cu încă o mie de întrebări.

A început să dea telefoane în disperare. Nici un răspuns. Nu părea să fie încă nevoie să sune la 112 – poate că era doar o glumă prietenoasă, circumstanţială: au pilit ceva nişte amici şi s-au gândit inteligent la vreun mişto.

Încercare de telefonie… Toată lumea se jură că nu fură iar situaţia devine naşpa. Tom epuizează amicii potenţial şugubăţi, iar mintea începe iar sa fiarbă.

Se hotărăşte abrupt să ia taurul de coarne, i. e. răspunde: „Sunt! Hai să te văd ce faci!” „Cretinule!”- ar fi adăugat, dar îi era teamă…

Peste două zile a venit de la stimabila instituţie a Poştei un aviz de colet, cu expeditor nespecificat. În fine, se tot minţea Tom, putea fi orice. Dar paşii pe care îi făcea înspre Oficiul Poştal, două blocuri mai încolo, deveneau tot mai grei, ca în visele alea urâte în care te fugăreşte cineva (un câine, un lup, un urs – oricare altă fiară fioroasă, sau un duşman arab înarmat cu cuţit), iar tu nu reuşeşti să alergi normal, şi cu vreo vioiciune, ci, dimpotrivă, ai o încetineală de-aia din reluare, greoaie, cold sweat.

Ajunge, palid, şi ridică coletul. De ce e aşa mic? Şi ce e adresa asta de expeditor cu căsuţă poştală?

Încearcă să se adune, deşi simte norii grei ai prevestirii nenorocirii. Şi deschide febril pacheţelul.

La fel de febril îi scapă pe jos conţinutul însângerat, învelit în vată. Era chiar un deget…

Ceaţa îi cuprinde mintea şi mâinile care tremură ca la ultimii alcoolici. Pune la loc ce a scos şi se uită în jur, cu spaimă. Oare l-au văzut cei din staţia de RATB? Oare e filmat de nebunul ticălos? Îi vine să vomite. Dar mai abitir simte nevoia să ia iute ceva în goarnă, să se liniştească. O vodcă, dacă se poate. Se scutură prin buzunare de un Scandic mic. Pe o bancă, în părculeţul copiilor, o bea pe nerăsuflate, până ce simte o amorţeală mentală, o lentoare suficientă a gândirii cât să ţină pasul cu imaginaţia, să-i evite volutele. Când aruncă sticluţa de plastic la coş, pentru că părinţii deja îşi luau copiii din parc, privind îngrijorat de chiorâş, îşi aduce aminte de vorba lui Ţuţea: „Rusul e contraindicat la gândire precum sifilisul la sistemul nervos”… În mod normal, ar râde iar. Ghinion. Coşmarul s-a înstăpânit în realitate. Virtualul îşi ia revanşa.

Ce e de făcut?

Să negociezi este exclus. Nu e doar mântuirea, ci chiar credinţa, ori ambele laolaltă, că un necaz nu vine niciodată singur, iar începutul dezastrului îi prefigurează inevitabila împlinire. Tom înţelege acum de ce nu se negociază niciodată cu teroriştii, şi înţelege şi crunt aparenta prostie de a lăsa pistolul jos când banditul are unul la tâmpla persoanei iubite. Lacrimile îi dau ghes.

Se adună încă odată. Măcar să fie sigur. Fuge acasă, cu ochii-n patru, ferindu-se să aleagă din mia de suspecţi de pe stradă unul pe care să-l ia de gât. Fii raţional, aşa cum a zis Immanuel Kant. E mai logic să se uite oamenii la tine pentru că eşti vizibil tulburat, pletos, ciufulit, cu privire bezmetică.

De acasă printează rapid toate e-mail-urile, le pune lângă terifiantul pacheţel şi… Şi la care Poliţie să se ducă? În cartier? Acolo unde se dă la examen asta-i stânga, care-i dreapta?…

Nu. Se duce chiar în buricul târgului, la IJP. Îl primeşte un căpitan la Criminalistică, după o oră de întrebări.

Spune totul în doua minute, cu bâlbâieli, neconvingător, atât cât să pară nebun. Pacheţelul (degetul) trezeşte Organul Statului din amorţirea rutinei. E un caz! Fie eu, fie colecţionarul de oase, cazul carierei căpitanului, eventual. Se aud ordine răstite, subalterni bezmetici, nedumeriţi, aleargă. Apare şi un recipient roz, cu gheaţă. Tom îşi revine şi cere probă ADN, întrucât a văzut mai multe filme cu Morgan Freeman decât ei .

Aici se rupe pe undeva ardoarea: totuşi, nu e America…

Primul gând îi e la fratele lui, deoarece are ADN la îndemână. Un doctor apărut din neant i-l recoltează, din cerul gurii, cu ceva ce semăna mai curând a beţişor de spălat în urechi. Mda – am mai văzut asta în filme.

Urmează fuga acasă, de data asta cu maşina Poliţiei, pentru – a priceput Tom – căutarea în piepteni, perii de păr, alte alea de identificat ADN de nevastă. Nu se putea ignora interesul sporit al Organului pentru această operaţiune. Tom era, logic, primul suspect, dacă bănuiala că degetul era al soţiei iar psihopatul a venit chiar la Poliţie – ca şi disculpare – se adeverea… Tom înţelege şi chiar se bucură de acest interes, cu rezerva că deja a fost urmărit de nemernicul respectiv, care acum ştie sigur că poliţia e pe fir. Ar fi sunat la FBI, mai bine. Tardiv. Şi încă miroase a votcă…

Se găsesc fire de păr. Se prelevează. Urmează ca Tom să aştepte. Acasă. Nu în alt loc…

Al doilea deget a venit a doua zi.

Similar, acelaşi tip de pacheţel. Nu l-a mai deschis. S-a dus direct la Poliţie cu el. De la Poştă l-a ridicat cu mănuşile, cam de iarnă, iar funcţionara de la ghişeu se uita la el…

Nu de alta, dar sa nu-şi lase amprenta aiurea. Era în război. Iar războiul, la fel ca şi criza, părea că abia începe. Nu mai era loc de paşi greşiţi. Nu se ştie niciodată.

Cert era – află Tom – că erau degetele mici de la mână. Şi erau de mână dreaptă amândouă, ceea ce, deduse profund căpitanul, erau de la doua persoane diferite. Aşteaptă acasă, Tom… Adică ori eşti diabolic, ori nu eşti suspect…

Chiar atunci, în disperare subită, lui Tom îi trecu prin cap acea idee tâmpită, de retaliere ajunsă la limită. Să-mi tai şi eu degete şi să le trimit ca şi ramburs. Poate înduplec cretinul să se lase de nebunia asta, înţelegând că nu am de gand să-mi reneg credinţa, dar, deopotrivă, nu vreau să sufere apropiaţii mei iubiţi, ci prefer să sufăr eu.

Dar – aici se iveşte o întrebare nouă, “tehnică” – cum o faci? Cu ce cuţit? Cum vei suporta durerea? Cum vei opri sângerarea, că doar nu eşti atât de tâmpit încât să mori hemoragic. Şi cum te vei duce la Poştă, cu mâna pansată? Cum se va uita funcţionara la tine? Cum îţi vei feri mâna? Ce vor zice cunoştinţele tale, ce vei explica? Ce va zice incompetenta Poliţie, care te vede suspect de nebunie? Sigur că da, în filmele cu Yakuza, pare simplu. Dar, ghinion, nu ai sânge japonez… Sau poate găseşti resurse…

Tom se îmbătă zdravăn, temeinic, mangă, cleşte, cui, ţeavă etc. (există vreun popor care are mai multe sinonime la a fi beat?…), ascuţi cel mai ascuţit cuţit din casă, luă o batistă de bumbac, puse taierul pe masă (după ce, precaut, pregătise deja coletul, cu vată cu tot şi cu adresa scrisă, aia de P.O. Box) şi făcu ireparabilul gest.

Greu de descris ce a durut mai mult. Durerea fizică? Pierderea unui deget? Gândul la durerea celor cu degete deja retezate? Sentimentul împărţit al păcatului comis? Sentimentul de ură?

Oricum, nu mai rămase decât durerea fizică şi preocuparea urgentă de a duce la capăt ce era de isprăvit: Poşta, apoi un medic prieten, care îl va privi ca pe un nebun. Ceea ce şi era. Aşa a şi fost, cvasi-eroic, pseudo-eroic, ciudat.

Apoi, aşteptarea acasă, în faţa monitorului, după un telefon dat la Poliţie, povestind isprava (evident, a părut şi mai cretin decât părea…)

Răspunsul a venit abia după două zile, după cum s-a mişcat Poşta. Şi era stupefiant de nesimţit. “Făceam pariu că o sa-ţi tai exact degetul mic de la mâna dreaptă, pentru că eşti dreptaci, eşti chitarist, iar acel deget era singurul care nu-ţi trebuia. Aşa că nu se pune!”

Tom murea de nervi. Îi venea să-i zică idiotului că sugestia îi aparţinea: el, nebunul, alesese primul acel deget, de la ambele persoane.

Avea să afle, a doua zi abia, ca ADN-ul nu corespundea cu nimeni cunoscut ori accesibil. Iar lumea cunoscuta deja răspunsese, seara târziu, la telefoane (altă jenă – ce le zici lor?…) Iartă-mă Doamne, şi-a zis Tom atunci, dar nu-mi pare rău decât de degetul meu – vai mama lor cei care au rămas fără degete, şi oare la ce morgă lucrează nenorocitul?

Care nenorocit persistă. “Vreau index-ul tău de la mâna stângă, adică degetul esenţial”.

Cine e nebunul ăsta?

În loc de final, la mişto…

Tom mai primeşte încă un e-mail, explicativ. “Index-ul de la mâna stângă ar fi trebuit să mă voteze a doua oară. Tu, la fel ca şi alţii, ai refuzat. Am luat-o personal. Am de gând să vă las fără degete, pe voi, fraierii care cred în Dumnezeu şi îşi iubesc semenii. Sunteţi în stare şi să vă mutilaţi, atât de proşti sunteţi! Noroc că vă ajut eu! Nu de alta, dar nu suport să nu fiu iubit, sărăntocilor.”

*to be continued*

Fireşte, finalul va fi altul, pentru că fie thriller-ul cât de real, filmul trebuie să bată viaţa. Acum doar m-am jucat un pic:)

miercuri, 1 septembrie 2010

Magazia de praf şi zânele din ierbar


AUTOR: IONEL MUSCALU


Când Handac făcea lacăte pentru magazia de praf, eu mă gândeam că nimic nu mai e nou sub soare şi că, dacă întâlneşti vreun deştept care a citit mai mult şi a şi reţinut tot ce a citit, vizionat, ascultat, atunci mai bine te întorci la Protagoras din Abdera cu “omul e măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, întrucât sunt şi a celor ce nu sunt întrucât nu sunt” sau şi mai bine la oracolul din Delphi cu a sa : «Cunoaşte-te pe tine însuţi ! ».
Atunci mi-am amintit brusc de clasa a V-a şi de ierbarul meu din cartea de Basme a lui Vladimir Colin, apărută în 1979 la Editura Ion Creangă şi umplută de mine cu ierburi în ’84, adică acum 26 de ani, fiindcă mi s-a părut robustă şi gata să treacă în nemurire orice « medicinală ».
Basmele mi le cumpărasem cu 16,50 lei de la o librărie volantă, al cărei client fidel eram şi de unde mi-am luat şi cadoul de 9 ani, DEX-ul verde, şi aşa am aflat la cei 10 ani ai mei că thagar este unul care merită să fie făcut praf şi pulbere, dacă nesocoteşte munca slujbaşilor, dacă este lacom şi… mai ales, dacă îşi dă seama prea târziu că a rămas singur, iar singurul pe care îl consideră vinovat pentru asta este cel care a muncit, ca în bancurile de pe internet, să ţină în spate 999 de alţi mititei isprăvnicei.
Apoi, considerând că toată viaţa cutremurele sunt doar sforăitul uriaşilor din colibele de piatră, iar marele zbor al anilor o invenţie a Poetului cu plete de iederă, atunci când se dezghioacă stelele şi se rotesc în aer ca nişte musculiţe de aur, am călătorit prin propriul meu timp cu o singură idee în cap : « Drept cuvânt de încurajare/trăieşte mai bine, decat cel ce moare ».
Hemingway teoretizase într-o frază memorabilă acest stil de gândire (pomenit de altfel şi de către William Faulkner în discursul de mulţumire pentru primirea Premiului Nobel pentru literatură, în 1949), spunând că în viaţă cel mai important este nevoie, mai ales, să rezişti. Hemingway a venit pe lume ca să scrie o sumă de povestiri, cronici, reportaje şi romane care au schimbat stilul scriiturii americane şi romaneşti, în general dar mai ales să fie, în ciuda nevoii lui de bravuri, fanfaronade, lupte cu peşti spadă, lupte cavalereşti ori cu tăuraşi sau poate tocmai pentru a înobila sensul unor astfel de lupte şi să devină un nou Don Quijote al iubitei lui Spanii a fiestelor (i s-au ridicat statui în care este numit « prietenul acestui popor, admirator al luptelor sale/cu tauri »), a lealiştilor şi să nu reziste până la urmă acelor lupte cu morile de vânt, cu fetele şi femeile lumii, cu ‘‘Ernest Hemingway special”, cu incendii devastatoare în care se arunca aşa cum se aruncase şi în război de la 18 ani şi, apoi prin tot atâtea lupte cu medicii,până ce aceştia] i-au luat prin şocuri electrice tot capitalul de care dispunea, memoria, obligându-l să rămână un personaj universal.
Mileniul acesta nou, mai puţin romantic, mai puţin eroic, cu mult mai aproape de relitatea virtuală, decât de safari, de vânătorile de grizzly, de pescuitul de păstrăvi sau vânătorile de lei, urlă de fapt de dorinţa de a ucide realitatea, lupta corectă şi leală, povestea frumoasă de dragoste dintre un băiat şi o fată.
Acum nu mai există magia momentului, ci inspiraţia mesajelor instantanee sau a celor pe care le poţi căpăta “gratis” contra modicei sume de 75 cenţi fără TVA.
Vârtejul trăirii şi al simţurilor prinse într-o secundă într-un lan de maci este înlocuit cu teribilul messenger, chiar dacă falsitatea acestuia nu mai aminteşte nici măcar de sfaturile unui Cyrano de Bergerac, bucuria unduioasă a cuceririi unei clipe de neuitat, de amintit, de retrăit, de reîmprospătat prin fapte viitoare este lăsată aiurea nimănui sau tastelor pline de mai multe bacterii decât capacul unei toalete. Acum este, ca întodeauna, timpul cămătarilor, al celor ce te pot trezi la realitatea dură, la negura ceţosă cu înfăţişarea de broscoi pe care o oferă lumii înfăşurată în mantie de cafea cu lapte. Ce e clar e clar. Broscoii nu se transformă în prinţi. E dovedit ştiinţific. Pietrele nu zboară decât aruncate. Nopţile de sidef şi chiar cele mai alese sentimente sunt aduse nu de bani, nu de putere, ci de înţelepciune, de dibăcia de a-ţi folosi cu iscusinţă darurile din părinţi, pe care trebuie să ştii să le preţuieşti şi să le amplifici.
Restul e viaţă, cu urcuşuri şi căderi.
Aşa că, după ce am făcut cartea de basme Ierbar, cu gândul că fiecare plantă va deveni o zână care să-mi îndeplinească o dorinţă şi am văzut că de fapt am distrus cartea, care se umflase ca parchetul lui tata după ce l-am inundat, mi-am dat seama că mai important este să învăţ din necazurile Scrumbiei albastre cu coada tăiată şi din spusa lui Villon. Dănţaşii, zbanghii, ibovnicii, ghiujii pe care-i întâlnesc, îmi sunt cunoscuţi din de alte vremi, acum doar îmi reamintesc cum erau atunci pe vremea lui Villon săracul, de 8 lei, apărut în ‘83 la Editura Minerva. Altfel !
Cel mai frumos a fost când mi-am dat seama că acea carte de basme-ierbar devenise madlena mea, locul în care îmi ascundeam scrisorile la început când erau puţine, bileţelele cu însemnări din Apuleius de genul : « Vai, câte nenorociri ne ameninţă, prea dulcea mea Psyhe ! » şi că basmele acelea, mereu terminate cu moartea unor regi, ţari etc. nedrepţi şi cu instaurarea unei libertăţi de moment, au şi acum miros de plante medicinale.
Poate că, de fapt, ele chiar deveniseră spiritul unor zâne pe care eu prea târziu am reuşit să îl înţeleg,fiindcă mi se terminase copilăria, dar mărturisesc că mi-e dor de ele şi le voi căuta în alte povestiri.
Deocamdată mă opresc la realitatea cotidiană.

vineri, 27 august 2010

OMUL ESTE VISUL DELFINULUI


AUTOR: FELIX-GABRIEL LEFTER

Mi-a sosit o nouă misivă. Un porumbel călător m-a vizitat noaptea târziu. Dormeam, aşa că nu ştiu dacă era alb sau pistruiat. Dacă strălucea negru sau aripile lui băteau spre roşcat. Mi-a lăsat pe prag povestea aceasta. Se simte în ea vuietul oceanului şi al sufletului. Nu mă întreba cine o semnează. Probabil că oceanul. El ştie multe poveşti.

“Era bolnav şi foarte trist. Nu putea să mănânce, nu se mai juca, nu mai înota. Rămânea nemişcat ore întregi, privind apa cu ochiul lui blând. Se pregătea să moară. Şi era atât de hotărât, încât îngrijitorului şi medicilor care au încercat să-l trateze nici nu le permitea să se apropie.

Într-o zi a intrat în bazin o tânără femeie care a început să-l cheme pe nume şi să-i vorbească foarte cald. N-a încercat să vină lângă el, nu a încercat să-l atingă. A doua zi la fel. A treia însă, delfinul singur a parcurs distanţa dintre ei, chiar dacă abia se putea mişca. A rămas lângă femeie şi i-a îngăduit să-l mângâie. Ore în şir au stat alături. Ea îi vorbea şi îl dezmierda uşor, ca pe un copil, el tresărea la răstimpuri, uitându-se în ochii ei.

În zilele următoare, deşi operaţia a fost chinuitoare pentru el, delfinul a acceptat perfuziile, a acceptat şi tratamentul. Tot timpul tânăra femeie i-a stat alături, vorbindu-i şi mângâindu-l. El a început treptat să înoate şi chiar să scoată sunete stinse, ca un răspuns la gesturile oamenilor.

După o săptămână era salvat. Cei care au fost de faţă la acest miracol ştiu al cui a fost meritul. Recunoştinţa lui adâncă faţă de afecţiunea pe care a primit-o l-a vindecat. Delfinul a revenit la viaţă pentru a răsplăti darul care i s-a făcut.

Noi cât de sensibili suntem la iubire? Câtă gratitudine manifestăm faţă de tot ceea ce ne aduce viaţa, faţă de oamenii care ne înconjoară, faţă de Dumnezeu care ne iubeşte profund prin ei? Cunosc pe cineva care a făcut o experienţă cu două frunze culese dintr-un copac. Pe una a rugat-o în fiecare dimineaţă să nu moară, alintând-o şi spunându-i că o iubeşte. Cea pe care a ignorat-o s-a veştejit rapid. Cealaltă a supravieţuit verde încă trei săptămâni.

Vibrează celula vegetală mai spontan la dragoste decât noi? Se deschide mai uşor sufletul unui animal decât al unei fiinţe umane?

Gândeşte-te de câte ori ţi-ai baricadat inima în faţa iubirii, de câte ori ai închis strâns ochii pentru a nu vedea şi a nu te lăsa pătruns de lumina ei caldă. De câte ori te-ai îndoit de forţa şi de triumful ei? Aminteşte-ţi acele dăţi în care ai primit-o totuşi, dar cu aerul că, în fond, ţi se cuvine!

Dumnezeu ne sărută în fiecare zi pe suflet. Suntem copiii cei mai iubiţi, căci prin noi şi-a încoronat întreaga creaţie. De ce ne-am mulţumi să fim doar nişte odrasle răsfăţate, când ne-am putea ridica la înălţimea unui fior de recunoştinţă autentică?”

Şi jumătate goală... şi cu banii luaţi!


Şi jumătate goală... şi cu banii luaţi!
AUTOR: My EXPERIENCE

Următoarea relatare n-are nicio legătură cu „ orientarea” blogului, n-are strop de romantism, în plus, ştiu că în blogosferă vor fi enşpe mii de variaţiuni pe aceeaşi temă, dar fraţilor, dacă nu las scris asta undeva, înnebunesc.
Să încep romantic, totuşi. Avem aşa: mă trezesc plină de viaţă. Exuberantă, încărcată cu energie pozitivă(pesemne că am visat frumos), mă trezesc că nu ştiu ce dracu să fac eu azi toată ziua. Teoretic sunt liberă.
Băi, şi dracu se autosesizează. Deschid televizorul şi rămân cu ochii bulbucaţi acolo, în faţa ecranului, minute în şir. AZI, E ULTIMA ZI ÎN CARE SE PLĂTESC SUMELE CĂTRE CAS, PENSII ŞI AJOFM, CONFORM ORDONANŢEI 58. Adică aia despre care şi dacă s-a ştiut nu s-a discutat prea mult, graţie dosului de palmă întors pe toate feţele avocatului beat care l-a înjurat( şi dacă nu, trebuia s-o facă, ce cretin!- dar cred că l-au răzbunat azi 500.000 de români) pe Băsescu. Adică aia care se referă printre altele şi la contractele pe drepturi de autor. Adică aia care se referă şi la mine. Azi, la mine? Ce dracu?

Înghit cu noduri fumul de ţigară, ochii tot bulbucaţi, auzind: cei care nu… bla, bla, bla… riscă o amendă de până la 5.000 de lei. Optimistă din fire, dau să zic, a 5 milioane, un fâs. Primesc o palmă după ceafă şi calculez din nou. E clar, tre’ să îmi vând jumătate din casă. Casa soacrei.
E timpul să am ce face azi. Îmi pică nervii pe cei de la (fostul) locul de muncă. Ăştia de ce n-au anunţat din timp? Cât dau, cum dau, în ce bază? Dau mesaje pe messenger disperată. Îi văd, trebuie să mă credeţi, îi văd practic ridicând din umeri.
-Aaaa, stai aşa, că e un mail, îmi spune o colegă.
O să fie bine, mă liniştesc.
E-mailul era de ieri. De ce n-a ajuns şi la mine? Ce mai contează! 5.000 amendă, 5.000 amendă, casa soacrei, soacra disperată, bărbatul cu cureaua…
Citesc e-mailul şi nu înţeleg nimic. Sunt vreo 6 declaraţii pe care trebuie să le scot la imprimantă.
Bun, o să le scot… Dar… îi spun colegei, DAR EU N-AM PRIMIT BANII PE IULIE! NICI PE MAI, NICI PE IUNIE…
Fata, săraca, era la fel de încurcată ca şi mine. Păi, zice ea, nu ştiu ce e de făcut.

Mă înec cu fumul de ţigară şi îmi spun: hai, gagico, te credeai inteligentă. Ştii ce presupune inteligenţa? În primul rând, inteligenţa nu presupune, dar, mă rog, e scuzabil, eşti agitată, spui tâmpenii. Un om inteligent găseşte soluţii mult mai rapid decât ceilalţi.
Şi ca o fiinţă inteligentă ce-mi par a fi, scot declaraţiile la imprimantă şi mă uit la ele. Şi mă uit, şi mă uit… Şi-mi zic: bă, ce proastă am fost că n-am plecat mai devreme de la ăştia. Am 180 de lei de luat pe iulie.
Pentru banii ăştia( când n-am bani, 180 lei înseamnă totul) să mă fâţâi eu azi pe la toate instituţiile astea? Să fac dosare cu Pensiile, cu CAS-ul?
180 de lei ştiam eu că am de luat, zic hai să fiu sigură. Întreb colega: cât am de luat pe iulie ca să ştiu cât dau statului din drepturile mele de autor. Că am drepturi ca autor. Am dreptul să scot la imprimantă declaraţii, să stau la coadă şi să plătesc din nou CAS, Pensii, şomaj. Am dreptul acesta, sunt un român împlinit.
Fata zice că nu ştie, iar cea care se ocupă, nu este.
- Cum nu este?
- N-a ajuns la serviciu…
În nebunia asta, fata care se ocupă n-a ajuns la serviciu… În fine, 5.000 amendă, casa soacrei. Lasă fata, vezi contribuţiile, concentrează-te!

Mă sună soţul. „Le zici că n-ai încasat banii, ceea ce este adevărat, şi treci zero lei de plată la stat”.
Bine. Asta e soluţia. Mamăăă, ce fată deşteaptă am fost când mi-am luat soţul acesta. Ce soluţie bună am ales.
Mă îmbrac frumos, pregătită să mă cert cu funcţionarii publici, şi prima oprire AJOFM. Spre surprinderea mea, era linişte. Doar vreo trei cetăţeni în faţă. Semn bu, clar!
-Aveţi UN LEU de plată…
Băi, mi s-a făcut ruşine să le zic că mie nu mi-au intrat banii ăia din care vor Guvernanţii să dau statului. Mi-a fost ruşine, cred că şi lor să îmi ceară suma asta.
Le-am plătit şi m-am dus către Casa de Pensii.

Acolo… COADĂ serioasă.
Îl opresc pe director şi îl întreb(de-a dracu aşa, ştiam de la tv că funcţionarii habar n-au ce presupune ordonanţa 58), domnule director, am înţeles că trebuie făcut şi un contract, ce sens mai are, dacă eu de la 1 august nu mai lucrez la firma respectivă. Domnul director ridică din umeri, neputincios.
Zic, îmi bag picioarele în ea de contribuţie, mă duc acasă, am auzit că putem plăti până pe 30. Găsesc eu o soluţie până atunci.

Între timp, se duce soţul la pensii, se întâlneşte cu colegi de breaslă şi mă cheamă înapoi „ că nu tre să plătim chiar acum, doar să depunem declaraţia”.
Fie, zic. Mă întorc la Pensii. Oameni buni, prieteni, n-am văzut în viaţa mea funcţionari mai calmi decât azi. Cred că şi-au dat seama că dacă AZI fac pe deştepţii, pe scârboşii, pe nesuferiţii, pe obosiţii, sunt linşaţi. Aşa era atmosfera acolo. Câte un contribuabil amărât ca mine, la ieşire, mai scăpa câte un: să-l… în gură pe premier cu legile lui! Altul: lasă că la noi nu e coadă mare, să vezi în alte oraşe. Altul: şi de aici unde mă duc? Altul: vă mai dau mă mulţi bani? Eu: cât mă costă???
Frate, mi-a scăpat. Cât mă costă auzi! Cât mă costă că îndrăznesc să muncesc? Cât mă costă în plus faţă de ce m-a costat până acum?

Trece episodul. Mă dau la vorbă cu colegii. Ajung acasă. Dintr-un sado-masochism pe care mi-l asum astăzi, dau drumul la tv. O vacă, vaca aia care şi-a luat un pahar cu apă în faţă în timpul unei emisiuni electorale, nu ştiu cum o cheamă şi mă bucur pentru că nu merită să-i ştiu numele, iar de căutat pe google n-are sens, deci vaca aia răspunde la o întrebare. Întrebarea era de la un nene care avea trei locuri de muncă şi era curios să ştie dacă i se dă triplu şomaj, dacă i se acordă de trei ori mai multă asistenţă medicală şi, firesc, trei pensii. Şi vaca aia zice cam aşa, fiţi atenţi: dacă e capabil să ţină trei servicii, să plătească!
Păi, vacoooo, azi am fost solidară cu românii dând un leu, UN LEU, la stat. Am muncit o lună pe 180 de lei, am făcut, instictiv, ce mi-a recomandat şeful tău, Videanu. Parca el, nu? Şi tu mă iei la mişto pentru că muncesc, să plătesc dările către stat, sa am bani ca să nu ies în stradă şi să îţi dau tie una în cap?

Dar lăsaţi asta. Ştiu alţii să descrie asemenea experienţe mai bine decât mine. Nici n-o să le citesc pentru că o să-mi fie ciudă. Deci, lăsaţi asta, ştiţi ce e mai mişto? Că acasă, după ce am auzit vaca răspunzând cum a făcut-o, am deschis o sticlă de bere, d-aia cu promoţie. Îmi spun, ia să vezi că acum, pentru leul de la AJOFM şi vreo 2 sute la Pensii, câştig. Măi, sigur câştig măcar o altă bere la jumătate de litru! Ei? Ce ziceţi? Mi-au spus: MAI ÎNCEARCĂ.

Restul e treaba noastră şi durează toată viaţa

AUTOR: FELIX-GABRIEL LEFTER

Restul e treaba noastră şi durează toată viaţa
Un băieţel de clasa a doua a fost întrebat la ora de religie:

- Poţi să-mi spui cine te-a creat?

Copilul a rămas un pic pe gânduri, apoi a răspuns privindu-l pe preot în ochi:

- Dumnezeu a făcut o parte din mine.

- Cum adică … o parte din tine? a întrebat preotul.

- Păi, l-a lămurit băieţelul, Dumnezeu m-a făcut mic. Iar eu am crescut restul din mine.

Acel copil a înţeles cu adevărat – să creştem restul din noi e treaba noastră şi durează toată viaţa.

joi, 13 mai 2010

Munca cu mintea platita cu cartofi, oua, spanac


Munca cu mintea platita cu cartofi, oua, spanac

AUTOR Odorica Ion

V-am spus ca lucram impreuna cu doamna D. la formarea materialelor de la Brigada Artistica. Doamna D.punea pe muzica in timp ce eu ma strofocam sa fac versurile cu un dictionar de rime alaturi. Asta incepind cu anul 1966. Eram tinara eram si fara experienta in a ma ajuta la materialele pe care scriam.Ce stiam eu din munca in Rafinarie, mergeam in sectii sa ma infiormez si ascultam la cei ce-mi povesteau.
Mi-am adus aminte rizind cum intreprinderile nu aveau bani sa plateasca, pe regizorii de la brigada (dar erau obligati sa faca spectacole cu brigata ca sa educe muncitorimea) si noua ne dadea produse cite un sac cu cartori, oua sau spanac si multe alte zarzavaturi de nu stiu unde, caci de exemplu fabrica de Sticla Scaieni de unde avea cartofi? Si doamna voia sa imparta si mie jumi juma, caci si eu munceam din punct de vedere"intelectual " la formarea materialelor de propaganda. Imi spunea subiectul si imediat fabulam, cautind rime in dictionarul de rime.Dar eu refuzam cartofii ,cu toate ca aveam nevoie caci nu o duceam pe roze, dar imi era rusine sa consideram ca eu o ditamai domnisoara, sa vin acasa cu o jumatate de sac de cartofi, nu e frumos. Pentru aducerea acasa a sacilor cu cartofi sau alte zarzavaturi, ne ajutau baietii de la brigada, sau o masina de serviciu a intreprinderii. Nu stiu daca echivala munca noastra, dar era ceva si cred ca va vine sa rideti ca munca totusi "intelectuala" se platea cu cartofi, morcovi, spanac, oua, o gaina, un pui, sau altele de ale gurii. Nu s-a intimplat pe Marte, ci aici pe pamint si cind te gindesti, te apuca risul si nu ma crede nimeni.Noi nu spuneam nimic si trageam nadejde sa ne dea si bani(pe care de multe ori nu-i mai vedeam).Sic! Sic! Sic!
Capul sus, pieptul inainte !!! papapa

marți, 11 mai 2010

Umbrela mea..

Umbrela mea..

AUTOR: Emmett
Dispar in noapte. Am umbrela. Poua. Nimic nu ma mai poate intoarce, doar pentru a-mi lua un pachet de servetele, nimic mai mult. Mersul incet si auzul pomilor loviti de rafale de vant imi da senzatia ca nu sunt acasa. Mereu ies afara cand ploua, cu umbrela.

Imi doresc ca lacrimile cerului sa-mi atinga fata la apusul soarelui. Acum stau si privesc strada. Nimeni. Nici o umbrela care sa-i porte de grija umbrelei mele. Acum vreau sa fiu intr-un loc unde soarele rasare doar daca il platesti. Vreau sa fiu alaturi de lume si de aerul din care poti sa culegi amintiri placute. Vreau nemurire. Umbrela mea sa fie fericita alaturi de alte umbrele.

Ma detasez si zbor in tine

Ma detasez si zbor in tine
AUTOR: Sandu Gabriela Ioana
Ma detasez de mine, de ei si de ele. Ma transpun in tine, ma teleportez in fiinta ta, in eul tau. Eu sunt tu si iti curg prin vene. Ma adancesc in tine si zbor. Zbor in mintea ta, in gandurile tale si in simturile tale. Ma contopesc cu tine. Inchide ochii si simte-ma pe pleoapele tale. Sunt iubirea, dragostea si poate esti... poate esti chiar tu...

vineri, 30 aprilie 2010

Pe aripi de zefir, un vis al zilelor, venind...

Pe aripi de zefir, un vis al zilelor, venind...

AUTOR; CATALINA

Am călătorit în timp! M-am dus, dezintegrându-mă(şi doare foarte tare) până în pântecele mamei mele, când mângâia fiecare etapă a dezvoltării mele, cântându-mi la chitară şi cu glasul piesa ale cărei versuri le-am transcris mai jos. N-o mai auzisem de mai bine de 22 de ani. Sunt totuşi 22 de ani! Dar mama mi-a cântat-o din nou şi am recunoscut fiecare cuvânt, fiecare notă muzicală, fiecare respiraţie a ei, am recunoscut-o ca şi cum aş fi ascultat-o în linişte, continuu, 22 de ani. Mi-o cânta sângele, în drumul lui prin vene, mi-o cântau celulele şi muşchii şi oasele. Tot ce e viu în mine a continuat să cânte melodia asta. Viaţa mea s-a derulat pe piesa aceasta. În linişte. Şi reascultând-o, am călătorit în timp, ca în secunda aceea dinaintea morţii, despre care se spune că aparţine rememorării extrem de rapide a întregii experienţe.
Zborul cu avionul ultrauşor pe care m-am încumetat să-l fac zilele trecute, e nimic faţă de călătoria mea în timp. Şi zborul a fost totul.
Am văzut-o pe mama pe marginea patului, cu chitara ei în braţe, având mirosul acela specific de lemn lăcuit şi de copilărie. Am văzut mâinile ei acordând chitara pe care nu o pot scăpa din ochi, degetele ei jucându-se cu corzile chitarei, eu gândind că doar mama ştie să facă asta, din întreg Universul. Am văzut zâmbetul ei fascinat de privirea mea nerăbdătoare. Eram nerăbdătoare să fiu liniştită, să regăsesc încrederea că lumea asta e aşa de frumoasă precum vocea ei şi versurile piesei ăsteia.
Nu înţelegeam cum de... nu mai era copil cea care scrisese versurile, nu ştiam de ce refuză dulciurile, păpuşile şi cartea cu poveşti, nici n-am întrebat pentru că dacă în schimb cerea iubire, mie îmi era de ajuns.
Au trecut 22 de ani de atunci şi nu mai sunt copil. Acum aş vrea să aflu cine a scris versurile şi cine a compus muzica. Nici mama nu ştie.
Dacă ştiţi voi, vă rog să-mi spuneţi: numele cui trebuie să îl rostesc în semn de mulţumire pentru tot ce înseamnă melodia aceasta.

Iată versurile(poate mai sunt, dar mama atât ştie):


Pe aripi de zefir,
Un vis al zilelor, venind
Pe enigmaticul destin
Din ochii tăi,
Teii-nfloresc.
Şi, indiscret, la geam privesc,
Făcându-mă să mă-nroşesc,
Ah, ce pomi răi!

R: Nu mai sunt copil, precum eram!
Când dulciuri îmi dădeai
Şi „nenea” îţi spuneam.
Rămas-am în fotografii
Şi-n amintirea ta, copil!
Trecut-au serile târzii,
Din nopţi de-argint.

Bis

R II: Nu mai sunt copil, aşa cum crezi!
Ţi-ajung la umăr de un an,
Dar tu nu vezi.
Nu mai vreau cartea cu poveşti
Nici păpuşica de-altădat’.
Acum aş vrea să mă iubeşti
Cu-adevărat!

Şi-atât aş vrea…
Să mă iubeşti,
Alte poveşti să-mi povesteşti.

Domnie şi trufie


AUTOR : ANGELA
http://angelatocila.blogspot.com/

Că tot am pomenit iar de domnu' Lucian... Sîmbătă a tăiat porcu', deşi cînd am ajuns lîngă gospodăria lui. nu era ţipenie de om p-afară. Am coborît din maşină şi-am trîntit oleacă mai tare portiera şi-abia atunci şi-a iţit el capu' din cohia aia ce ţine loc de bucătărie de vară.
A venit spre noi cu rînjetu' ăla verde al lui şi privirea tîmpă, comună încă cîtorva rude de-ale lui. Acuma, nu pot spune exact care-s neamurile lui pe muntele ăla şi care nu, pentru că toţi seamănă între ei: acelaşi nas coroiat, aceiaşi ochi ceţoşi şi aceleaşi apucături şi trag concluzia că or fi rodul unor încrucişări necontrolate între rude de grad apropiat, cu scopul larg întîlnit de altfel, de a nu împărţi averea cu străinii.
Cînd s-a convins el că în bătătura lui e "om bun" şi-a luat şi sticloanţa în mînă, rînjetul i-a devenit mai larg şi cum îi adusesem spre disperarea nevesti-sii, un litru de pălincă, nişte ciocolată ălei mici şi-o cafea Minervei, că ne are grijă de casă, în sensu' că trece zilnic pe lîngă ea şi cam atît, ne-a dezvăluit c-a tăiat porcu', ne-a dat o carne de grătar şi mai tîrziu cînd am urcat iar după apă, jumări fierbinţi, proaspăt strecurate de Minerva şi-o pupăză de s-a aciuat la ei pe casă şi masă, cu faţă de urmărită general.
Domnu' Lucian făcu o glumiţă cu tentă sexuală despre poziţiile preferate ale Minervei, care l-a gratulat cu o privire criminală însoţită de alta clar promiţătoare de răzbunare şi dormit cu vaca-n grajd.
Cobor cu jumările, îs cam grase, da-s bune că focul abia se-ncinge în vatra din faţa cabanei şi stomacul gol a lăsat mofturile cam pe la jumătatea drumului Oradea - Beiuş, care e cea mai mare catastrofă de la Cernobîl încoace, iar hîrtoapele şi gropanele îţi dau o poftă de mîncare de n-ai văzut, plus că cică au şi efect terapeutic în cazu' în care ai pietre la rinichi.
În următoarele două zile, ori de cîte ori am ieşit sau intrat pe uşa cabanei şi am ieşit des din cauză de bere multă şi budă afară, am văzut în curtea lor aceeaşi imagine: Domnu' Lucian cu sticloanţa-n mînă, ba pe lîngă grajd, ba pe lîngă gater, ba pe coama muntelui şi pe Minerva muncind.
Şi dacă stau şi mă gîndesc bine, nu degeaba insistă el să i se spună "domnul" , că doar domnu-i domn şi-n şanţ: slugi are, nevastă harnică are, că de n-ar fi Minerva l-ar mînca păduchii şi l-ar pişa cîinii pe drum şi tot ce-ar cîştiga el cu gateru' lui s-ar duce pe băutură şi pun pariu, pe curve.

miercuri, 21 aprilie 2010

Minte de copil

AUTOR: ANAID
http://anaidroana.wordpress.com/

Se tranteste usa de la intrare. intra , tranteste ghiozdanul, se descalta, nu cere de mancare ca de obicei, se dezbraca, isi scoate un caiet si stiloul, deschide un manual si se apuca de scris. E crispat, e suparat, ma ingrijoreaza.

Tinere, ce-ai patit, s-a intamplat ceva?

da!

ce? dezvolta!

ce sa se intample, Teo a facut astazi o problema de care eu habar nu aveam! si de fiecare data reuseste sa raspunda inaintea mea!

si?

si?! si ma enerveaza!

de ce?

pentru ca stie!

si nu e cazul sa fii suparat!

cum sa nu fiu?! intotdeauna stie! nu e normal!

nu e normal el? sau nu e normal sa stie?

………………………

il las, e unul din momentele in care trebuie sa-l las, va urma o lunga si incurajatoare discutie. surprinzator nu mai abordeaza subiectul toata ziua.

a doua zi

Se deschide usa, intra calm se dezbraca, se schimba, cere de mancare, ne asezam la masa.

ei cum a fost azi?

bine!

mananca, are chipul relaxat, imi vine sa-l intreb, ma abtin, mancam, deschide gura si vorbeste(imi vine inima la loc).

stii, azi am ajuns la o concluzie.

…………………aha……….

geniile sunt oameni care au o inteligenta aparte si nici nu pot fi egalate de oameni normali ca noi.

da…….. si…………….sunt putini…………..

ai vazut ca ieri eram tare suparat…….

………da…………

eram suparat pe mine si nu era cazul

…………dezvolta………….

azi am descoperit ca Teo e un geniu.

da?!…….si?!

drept urmare cum ti-am si spus geniile nu pot fi egalate si nu are rost sa ma enervez sau sa incerc sa-l egalez.

am inghitit si supa si cuvintele si tot ce era de inghitit. copilul asta ma lasa zilnic fara replica.

duminică, 18 aprilie 2010

Sacrificiul


(continuare)

Autor: STORY

Într-o noapte simţii cum o mână grea îmi apasa umărul. Visam că peste mine cad din ceruri codri de pânie înmuiaţi în lapte. Am deschis ochii. Tata îmi face semn să-l urmez în linişte. Nu pricepeam ce vrea, dar m-am sculat, aruncând plapuma de pe mine, zvâcnind din picioare.
- Hai, mă, scoală, că avem treabă.
"Mistreţul. Ăsta trebuie să fie motivul pentru care mă scoală. Mistreţul din pădure", mi-am zis şi m-am aşezat pe marginea patului să-mi revin. Îl mai urmărisem şi în alte nopţi. Am stat la pândă la marginea satului să-l capturăm. Ne-ar prinde bine carnea lui. Ne-ar scoate din irană.
- Ce, iar vrei să prinzi mistreţul ăla? Nu vezi că nu se lasă...
- Taci, să nu-i scoli...!
M-am ridicat cu grijă din pat. Vasile şi Petre dormeau mestecând din fălci. Cine ştie, poate visau că mestecă din carnea mistreţului. Într-o dimineaţă, când ne-am întors de la pândă, Petre abia făcuse ochi şi mă întreabă cu naivitate, frecându-se să-şi alunge nisipul nopţii de sub ploape: "Ce gust are carnea de mistreţ?, că am visat unul. E mare mistreţul. Uite atât", îmi arătă el cu minile depărtate de corp atât putea să le întindă. "S-a repezit la mine, dar am urcat în pod...", continuă el cuibărindu-se în aşternut cu un căscat lung.
Cândva chiar am fost la un pas de a-l prinde, dar ne-a surprins forţa loviturii în laţ, a animalului urmărit de noi câteva nopţi la rând. Până să ne dezmeticim, dihania a rupt funia şi a fugit. S-a repezit în laţ cu forţă uriaşă. Tata a prins funia şi a zvâcnit. Şi-a răsucit funia pe braţul drept, s-a proptit cu călcâiele în pământ. urlând la mine să iau barda şi să-l lovesc pînă nu se dezmeticeşte. M-am repezit după bardă. Mistreţul s-a tras înapoi, scuturând din cap şi răvăşind cu copitele din spate, rămase libere, frunzişul şi zăpada. Puterea cu care a tras l-a dezechilibrat pe tata. Mistreţul şi-a eliberat din laţ şi picioarele din faţă şi a rupt-o la fugă târâdu-l pe tata după el prin pădure, prin lăstăriş. M-am luat după ei cu barda ridicată deasupra capului. Tata continua să-mi strige disperat: "Loveste-l, loveşte-l!". Mistreţul fugea cu tata atârnat de funie, târându-l prin lăstăriş. L-am ajuns din urmă şi i-am strigat cât am putut de tare: "Dă-i drumul, dă-i drumul că nu-l pot ajunge!". Când a văzut că este tras spre un copac căzut de-a curmezişul cărării, peste care dihani a sărit cu uşurinţă şi disperare, grohăind sinistru, tata a înţeles că nu avem nici-o şansă. Şi-a eliberat mîna iute, înaintând din inerţie încă un metru cu faţa în pâmânt. Aşa l-am găsit. Credeam că a murit.
Câteva secunde a stat nemişcat, după care s-a răsucit pe spate. Avea faţa plină de frunze şi zăpadă amestecată cu noroi. O şuviţă de sânge îi curgea de sub sprânceana stângă unde i se înfipsese o aşchie. A lovit cu pumnul pământul şi a înjurat mistreţul, recunoscând în final că n-am avut noroc. Ne-a dat Dumnezeu un mistreţ prea mare. Mult mai puternic ca noi. De atunci îl pândim mai mereu, sperând că într-o zi să fim mai norocoşi.
Acum ne croiam cu greu drum prin zăpada afânată. "Bine că nu bate Crivăţul", gândesc. Ultima dată când am luat urma dihaniei bătea ca un duşman. L-am pândit atunci până spre dimineaţă, dar degeaba. Aşteptarea ne-a fost în zadar. După o vreme, înjurând printre dinţi, tata s-a ridicat şi am pornit împreună spre casă.
Poate acum este ultima noastră şansă de a-l prinde. Am ajuns cu toţii la capătul răbdărilor. Nu mai avem ce mânca. Lada cu mălai ne rânjea ca o gură fără dinţi. Cine să ne împrumute ceva mălai, un sac cu făină, cartofi, carne? Boierul ne cerea preţ dublu pe un sac cu mălai. Tata nu a fost de acord. A zis că mai bine murim de foame.
- Tot mai bine ca atunci. Nu mai bate Crivăţul. Poate iese din bârlog, îl aud vorbindu-mi ca prin ceaţă.
- I-ai văzut urmele în zăpadă?, îl întreb, ca să am ce spune.
Nu-mi răspunde. Mergea întins spre marginea satului, Îl urmam în tăcere şi mă întrebam: "Dacă prindem noi în noaptea asta dihania, ne ajunge carnea lui ca să scăpăm de blestemata de iarnă?".
Îl aud bolborosind:
- Mda, da...da. Ai luat funia cu tine? Dar securea?
Nu aştepa răspuns. Ştia că le-am luat. S-a cufundat în tăcerea lui întunecată. Zăpada scârţâia sub tălpile noastre, de parcă am fi tras cu rindeau peste ea.
Zgribulită de frig Luna îşi arăta faţa încet după un nor. Se vedea până departe la marginea pădurii. Satul rămânea în urma noastră. M-am uitat la tata. Mişca mărunt din buze. Parcă se certa cu sine. "Poate-şi fac planul cum să prindem mistreţul", gândii. Am vrut să-l întrerup, să-l întreb la ce se gândeşte, dar am renunţat repede, lăsând tăcerea să-şi desfăşoare mantia peste noi. Tata se opri în loc.
- Stai, mă.
- Ce-i, tată?
Îmi făcu semn să-i aprind o ţigară. I-am răsucit o ţigară şi i-am pus-o în colţul gurii. I-am dat foc şi el a tras fumul adânc în piept, slobozindu-l pe nări cu forţă, ca pe o uşurare.
- Hai cu mine şi nu mă mai întreba.
Trase încă un fum adânc până în fundul plămânului. Părea că şovăie. Privi roată în jur.
-Hai în sat la Anica lui Stan. Ea are doi juncani.
Am rămas locului împietrit. În mână securea îmi tremura. El fuma şi privea către sat.

...............................

sâmbătă, 17 aprilie 2010

SACRIFICIUL

(Fragment)

AUTOR: STORY

În iarna aceea sărăcia dormea noaptea cu noi în pat gemând ca un animal înjunghiat. Foamea ne lovea în tâmple cu pumni grei şi apăsaţi. Ochii ne ieşeau din orbite privind zăpada aşternută peste copaci ca spuma laptelui fiert în tuci cu multă vreme în urmă. Arareori un sătean mai îndrăznea să iasă noaptea în uliţă. Se temea ca nu cumva la lumina Luni, reflectată de omăt, moartea să i se arate şuierând prin colţi de viperă un cântec ademenitor.
Anica lui Stan, femeie văduvă cu palmele aspre ca sapa-n lut, mai îndesă un braţ de fân celor doi juncani, că de când bărbatul ei a plecat în lumea celor fără suferinţi, altă avere nu avea.
Primul Război Mondial îl pricopsise pe Stan cu o mamă de tuberculoză. S-a curăţat la trei ani după ce s-a întors de pe front, lăsând Anicăi şi celor doi copii ai săi toată bruma de avere: un mic lot de pământ în marginea satului, pe o coastă, o dărăpănatură de casă şi cei doi juncani. Stan a murit ca un câine, fără lumânare la creştet, răpus de boală în mijlocul câmpului, pe moşia lui Cuceriu.
Stan şi femeia lui munceau cât era ziua de lungă pe moşia boierului ca să-şi poată creşte cei doi copii mici, pe care-i trăgeau după ei la munca câmpului. Munceam şi noi pe moşia boierului alături de alţi ţărani nevoiaşi. Uneori mă nimeream să fiu alături de Anica şi o auzeam suduind şi chemându-şi moartea. Îi răspundea Stan că moartea nu va veni la ea aşa de curând, că mai întâi va trece pe la el să-şi ia vama. Stan tuşea şi scuipa sânge. Într-o zi a dat să tuşească, s-a înecat, a căzut pe spate cu ochii holbaţi, strângându-se de gât, cu gura larg deschisă. Până să-i aducă cineva o cană cu apă a murit cu ochii deschişi. Privea fix într-un nor topit în cer.
Anica a ţipat scurt, ca scrâşnetul scos de roţile locomotivei pe şine când se apropie de gară şi a căzut peste el jelind şi smulgându-şi hanile de pe ea. Spatele ei tremura în ritmul jelaniei.
Tata a venit iute să vadă ce s-a întâmplat cu prietenul lui. A apucat-o pe Anica de umăr şi a tras-o cu forţă într-o parte.
-Lasă-l, fă, Anică, nu vezi că e mort, i-a spus, ştergându-se de sudoare.
Un pai de grâu i s-a lipt de frunte, altul i s-a amerstecat în păr. Tata s-a aplecat peste Stan şi i-a închis ochii. S-a întors către noi, copiii, şi ne-a poruncit scurt să plecăm de acolo că ne rupe cu bătaia. Am mai apucat să văd doar cum o femeie îl stropea pe Stan cu apă dintr-o ulcică, sperând să-l readucă la viaţă. Ani la rând Anica s-a luptat de una singură să-şi crească cei doi copii. Doar ea ştia cum reuşea să-i ţină în viaţă.

.................

- Iarna asta, îmi spune tata, seamănă cu iarna lu' 907. Crâncenă şi hămesită. Ne va lua sufletele în Crivăţ. Şi lupii se sperie de ea. A dracu iarnă, a dracu...
Pe vremea aceea toate iernile semănau între ele, ca sărăcia noastră cu sărăcia altuia. Stan al Anicăi şi tata şi-au împărţit ce au dobândit de la răscoală ca doi buni prieteni: patru ani de temniţă. Nu aveam nici 3 luni când l-au luat pe tata. M-am uitat la el ciudat când s-a întors, îl priveam ca pe un străin. S-a chinuit mama cu mine să mă crească cerşind tot mai des pe la cei înstăriţi ai satului, înglodându-ne în datorii tot mai grele. După ce a venit tata din puşcărie s-au născut fraţii mei Vasile, apoi Petre şi mai la urmă, când eu treceam de 12 ani, mama ne-a părăsit cu gândul la stele. Îmi amintesc că m-a mângâiat pe creştet şi mi-a zir: "Nu plânge, băiatul meu, să fii tare, ca tata...". M-a sărutat tremurat pe frunte şi s-a stins. Tata m-a luat de umeri şi m-a scos din casă. Mi-a şoptit: să nu plângi. Nu plângeam. Priveam doar în pământ, incapabil să-mi ridic privirea. Sărutul mamei pe frunte era greu ca plumbul.
Tata abia venise de pe front unde-şi lăsase ca amintire, cum îi plăcea să spună, mâna stângă. Boierul Cuceriu se uita la el ca la un câine de pripas. Nu-i trebuia astfel de oameni. Ar fi vrut să muncesc eu în locul tatei, dar eram prea mic pentru munca solicitată de boier. Când s-a dus şi ultima brumă de agoniseală am fost nevoit să merg la clacă pe moşie.
Tata îşi făcea griji pentru noi. Mă întreba des ce vom mânca a doua zi. El mă întreba, el găsea şi rspuns. Când şi când venea pe la noi bunica din partea mamei şi ne îngrijea, ne aranja. Avea grijă de noi, să nu ne risipim.
De multe ori tata mă bătea pe umăr şi-mi zicea tabacic, tuşind uşor în pumbul singurei sale mâini: "Măi, băiete, credeam că nu mai creşti. Că nu mai apuc să te văd zdravăm. Acum eşti şi tu un stâlp al familiei. Împreună va trebui să facem multe să nu ne calcă ăştia în picioare...". Aveam 13 sau 14 ani. Nu ştiam cine sunt "ăştia" care vor să ne facă rău. Dar dacă el îmi spunea, un pericol trebuia să fie pe undeva. Mai mult ca în alte rânduri iarna aceea se lipise de noi ca râia şi ne apăsa spinarea cu greutatea ei. Tata o invidia pe Anica lui Stan pentru bucata de pământ şi cei doi juncani.

vineri, 16 aprilie 2010

Din aventurile Liviei – Poveste de pe Cuza (STR.)

AUTOR: FLORIN patronul blogului http://worldchanged.wordpress.com/

Livia care este, este tipul de persoana pe la aproape 50 de ani pe care
”a ajutat-o corpul”. Nu gasesc sa spun altfel fara sa jignesc. Am mai
relatat aici pe blog despre vecinul ei insa. Vecin cu care sta in casa.
Dada. E o casa de aia mai mare, si impartita de doua familii. Vecinul, hot
de meserie ( Hotul Striga Hotul ) a venit sa-si faca
sarbatorile in tara. A lipsit omu vre-un an. Dupa sarbatori, a avut nevoie
de o hartie de la Primarie. S-a dus, si cand sa il caute aia in acte, vede ca
respectivu nu mai figura cu domiciliu in locul respectiv.

Livia care este, femeie cu relatii, a convins un vecin sa dea declaratie
ca celalalt locatar al casei, nu mai locuieste acolo.Astfel,hotului nostru
de Italia, i s-a furat domiciliu de sub el. E Epic. Cand omu a aflat, a
venit acasa, a spart usa de la intrare, a facut scandal, si-a scos
aragazul din bucatarie si in ditamai luxul dintr-un hol mare ( gen Casa lu
Nastase ), a inceput sa prajeasca oua ! Livia, si-a chemat ”iubitul” .
Fata Liviei si-a chemat si ea iubitul, in speranta sa se calmeze situatia.
Hotu nostru, om dintr-o bucata, cu cativa ani de puscarie, i-a repezit
pe ambii, si ”fata de pe cuza” si-a chemat GORILE. Astfel, EA sta cu
masina de interventie la usa si cu doua gorile pe canapea sa o
pazeasca de co-locatar iar el incearca sa se stapaneasca, facandu-i
plangeri pe la DNA.

Alta faza TARE TARE, e ca mai de mult, cand hotu nostru era tot asa
plecat, LIVIA a intrat in camera lui, si a pus termopane peste tot.Acum,
a fost anuntata si Politia la incidentul asta, si cum fiecare spunea ce a
facut celalalt, zice si Hotu :

Hotu : Domle’, asta mi-a intrat in casa cat am fost eu plecat !!
Gaboru : Si ce a facut ?
Hotu : Mi-a pus termopane !!
Gaboru : Pai asta-i violare de domiciliu domle’ !

EPiC !

marți, 13 aprilie 2010

Linişte de Paşte


Autor: CĂTĂLINA

În cimitir întunericul nu are linişte
De când copacii de acolo se hrănesc
Cu seva trupurilor şi a lacrimilor de pe cruci,
Cu Lumina care pigmentează locul, violent,
Ca după o ploaie cu stele căzătoare.
Stelele căzătoare se aşează astfel mereu în cimitir,
De Paşte, şi atunci le poate vedea oricine.
Copacii din cimitir se hrănesc cu amintirile trupurilor
Şi devin cei mai înalţi din tot oraşul.
Sufletele din scoarţa lor
Strigă după umbrele care se îndepărtează.
Gândurile nu se aud dacă nu sunt rostite,
Iar stelele se sting până spre dimineaţă,
Lumina lor ajungând în frunzele aceloraşi copaci.
În cimitir, întunericul nu are linişte.

Fragment

AUTOR: CĂTĂLINA

Mă sprijin de tocul uşii. Chiar dacă se va întoarce spre bucătărie nu mă va observa pentru că ţin afară doar fruntea şi ochii, pregătită să mă retrag imediat ce aş simţi că s-ar putea uita.
În faţa unei imense combine muzicale îşi agită braţele, dirijând o orchestră imaginară. Ascultă Beethoven, Simfonia a V-a, partea a 1-a, şi exagerează. Scutură capul în toate direcţiile, pare că se va rupe în mii de bucăţele. Cere viorilor mai multă virtuozitate.
Apoi, uşor, şopteşte"piano", pregăteşte un forte şi...
Dansează... Mă retrag cu totul în bucătărie şi îmi acopăr gura cu palmele. Doamne, oare ce s-ar întâmpla dacă m-ar vedea aici?
Tot cu gura acoperită de palmele-mi transpirate, mă întorc, scot iar puţin capul în afara tocului uşii şi îl găsesc dirijând un dialog fascinant. Braţele lui par să dea naştere sunetelor cu forţa creatoare, am impresia că întreg trupul lui recompune Simfonia... Fiecare celulă a sa cântă, fiecare moleculă e acolo, cu Beethoven. Probabil că orchestra noastră nu ştie să-l bucure aşa cum face cea de pe CD.
Urmează un moment sublim. Totul creşte, creşte, creşte, creşte... Apogeul! Toţi muşchii i se încordează, din braţe aproape că ies flăcări... Respiră cu zgomot şi strigă: cântaţi, cântaţi!
Îmi tremură picioarele pentru că sunt fascinată de el şi de prima parte a Simfoniei a V-a pe care n-am ştiut niciodată să o ascult.
Nu oboseşte. Spatele lui e foarte... M-aş apropia de el şi l-aş săruta pe tot spatele, mi-aş înfige unghiile în carnea lui transpirată... Discută cu corzile acum şi cu clarinetiştii. Îi pregăteşte pentru un nou fortissimo... Acum e punctul culminant! E greu de înţeles pentru ignoranţi ca şi mine, dar el e exact acolo! El e în muzică, în mijlocul sunetelor, e stăpânul lor, e sclavul lor, e frumos! E atât de frumos! Un bărbat care învinge efemerul, aruncându-se cu întreaga lui fiinţă în mijlocul sunetelor, contopindu-se cu întreg Universul prin ele! Sunt aşa de fericită că pot simţi, chiar dacă de departe, comuniunea lui cu Infinitul! Atât de sus îl simt, îl văd, îl aud! E în altă lume şi eu am puterea să înţeleg...
Se mişcă încontinuu şi dirijează faimoasa lui orchestră imaginară. Toată lumea îl ascultă, toată lumea cântă Beethoven. Totul e trepidant, ritmul e alert, şi el gâfâie şi dirijează şi simt cum trăieşte şi-l văd cum respiră prin note şi prin Beethoven.
Gata. S-a oprit. S-a terminat. Mă sprijin de perete şi îmi iau mâinile de la gură. Respir şi eu foarte repede, ca şi cum aş fi fost el. Mă doare întreaga mea fiinţă care a privit Infinitul prin el. Îmi şterg sudoarea de pe funte şi închid ochii. Încerc să refac întâlnirea mea cu Absolutul prin întâlnirea lui cu Beethoven. Las să-mi cadă geanta şi mă îndrept spre sufragerie. E în picioare, cu faţa către mine, exact în locul de unde a dirijat, cu ochii închişi, ascultând parcă aplauzele... Dar, nu! Nu aplauze ascultă el, ci poate chiar pe compozitor... Îi vorbeşte! Cei care aplaudă nu ştiu de ce, ei nu ştiu ce a văzut el prin sunete, bătăile din palmele lor trecătoare nu au nicio importanţă. Stă cu braţele pe lângă corp şi cu capul ridicat, ochii sunt tot închişi, ca pentru o rugăciune. Încerc să nu-l rup de acolo. Dau să mă întorc, dar mă simte. Deschide ochii şi se uită la mine deloc speriat. Mă priveşte de parcă ar fi ştiut că fusesem acolo. Că eram acolo. N-am curaj să spun ceva pentru că privirea lui mă ţine nemişcată. Sunt amorţită şi nu pot nici măcar să-i zâmbesc. Aştept, într-un fel, să se rupă odată de ceea ce atinsese, pentru că pare încă în transă. Poate că nici nu mă vede. Continuă să mă privească.
-Vino lângă mine!
Mi-o spune atât de natural, încât mie mi s-a părut mai degrabă că nici măcar nu şi-a mişcat vreun muşchi şi că eu de fapt auzisem asta în gând. Cel mai puternic cutremur care s-a pomenit vreodată pe lumea asta îmi zguduie întreg corpul. Creierul meu retransmite tot felul de senzaţii dureroase, pe măsură ce analizează informaţia primită... Gura îmi e încleştată şi nu îmi pot imagina cum arată faţa mea. Am pierdut controlul muşchilor feţei, picioarelor, mâinilor şi mă simt închisă în mine, neputând să răzbat afară şi să mă observ, să mă controlez, să pot face ceva, orice! Niciunul din noi nu se mişcă. Legătura dintre cele două lumi a fost făcută. Cuvintele lui au lipit două continente, au spart în mii de valuri oceanele. Aş vrea să îi recit ceva din Nichita Stănescu, dar nu pot vorbi. El înţelege că nu mă pot mişca şi se apropie. Respir din ce în ce mai greu... Îl revăd dirijând, îi revăd spatele în care mi-aş înfige unghiile şi închid ochii exact în momentul în care îmi atinge faţa. Mă trage spre el, mă lipeşte de el, îmi mângâie spatele şi pentru că tocmai m-am clătinat, mă ia în braţe. Are gustul Infinitului. Sărut Absolutul!

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Amintiri din copilaria mea!

AUTOR: Ryu - http://ryu-boy.blogspot.com/

Sateam azi pe balcon si fumam o tigara in timp ce ma gandeam la copilaria mea idoata si per total delicioasa.
Cum am mai specificat intr-unul din posturile anterioare jocul meu preferat era "fata ascunselea" adoram jocu asta la maxim ne transforma pe toti in mici infractori desi pe strada erau o multime de masini abandonate cu motoru scos, geamurile sparte, usile deschise pentru noi nu era suficient, ajungeam sa ne ascundem in curtile oamenilor, in copaci, boscheti chiar si canale (eu m-am oprit la boscheti), imi amintesc ca o data eu si cu inca 3 copii am decis sa ne ascundem in curtea unui vecin cam nebun din fire, ne-am uracat pe grad si am sarit in curtea omului si pentru ca nu reuseam sa vad strada si "cautatorul" m-am decis sa ma urc in copacul de langa gard. Dintr-o data lumina de la intrarea casei se aprinsese, moment in care toti ne cacasem pe noi de frica, vecinul nebun isi facuse aparitia la bustul gol cu niste izmene pe el si cu o coada de matura in mana, un secunda urmatoare cei 3 parteneri de ascunzatoare au incercat sa sara gardu pe care cu greu l-au urcat, vecinul nebun a pus mana pe primul copil pe care la putut prinde si a inceput sal ia la palme si la suturi in fund. Stateam si priveam tacut (sa nu cumva sa ma auda sau sa ma vada si pe mine ca cine stie ce dracu pateam) cum pustiul ala de 7 ani e batut mar de un adult de 47/50 de ani, pana la urma a deschis poarta la aruncat in strada pe bietul Sorin (victima) ca pe un sac de cartofi, am asteptat sa intre in casa m-am dat jos din copac am sarit gardu si am scapat turma (ultimu scapa turma).
Pana si in ziua de azi stau si ma gandesc ce dracu era in mintea omului aluia de la batut pe muciosul ala care nici macar pana la buric nui ajungea, ce dracu, ii era frica ca ii da cu ranga in cap, ca o violeaza pe nevastasa, ca ii fura banii din casa ca sa se duca la magazin sa isi cumpere pufuleti ca sa aiba ce manca in timp ce o violeaza pe fisa care e la liceu si invata despre diateza reflexiva din somnoroase pasarele (da am o imaginatie bogata si bonlava) pula mea! nam sa aflu nicioadata, si sincer nici nu prea vreau, tot ce imi doresc este sa mai joc din nou acel joc care ma facea sa transpir sa ma lovesc si sa ma murdaresc dar pana atunci:
Va salut si va respect !

P.s. Scuze pentru greselile gramaticale sunt cam obosit.
P.s.2 Scuze si pentru limbajul vulgar, asta sunt n-ai ce-mi face!

joi, 8 aprilie 2010

Secunda


AUTOR: Story

A trecut ca un meteorit, lăsând în urmă doar parfumul viselor pierdute. Am privit-o cum se depărtează. Nu am avut curajul să o strig. Ştiu că s-ar fi întors dacă o strigam. Nu am avut putere sau poate nu am avut curaj. Iţi trebuie curaj să opreşti din drum o cometă.
.......
Am sperat că este suficient să-i stau in cale şi va fi atrasă pe orbita mea. Nu a fost aşa! A trecut ca un gând frumos, ca un suspin de copil dormind la sânul maicii. Secunda aia cât mi-a atins ecuatorul -tangent-, o simt şi acum. Au trecut ani lumină de atunci. Pot să scriu un roman din secunda aia. Din secunda aia vine puterea scrisului meu. Când buzele-mi sunt arse de arşiţa neîmplinirilor ca un animal hăituit mă adăp din secunda aia. Secunda în care ne-am atins.
......
Dacă o strigam, sigur se întorcea. Am simţit asta după poziţia în care-şi ţinea capul când a trecut pe lângă existenţa mea oprită în loc.
Parcă şi părul i-a întârziat mai mult decât era necesar pe umărul meu, pe obrazul meu, peste fruntea mea.
O văd şi acum venind. Timpul se desfrunzea cum cad petalele trandafirilor în toamnă. Puf.... puuffff. Înainte de a atinge pământul, petala face o voltă întârziind la maximum impactul.
Aşa venea spre mine, despicând timpul în felii egale. Desfăcea timpul
secundă cu secundă.
......
Se apropia. Mi-am zis atunci că îi va fi imposibil sa treacă prin mine. Mă simţeam un zid. Un baraj. Am văzut-o zâmbind. Gata, mi-am zis, este a mea. Când a fost suficient de aproape încât să-i văd ochii, am simţit că ceva se rupe în mine. Nu-mi venea să cred că sunt eu cel ales. Tocmai eu, nevrednicul.
Am ridicat mâna, cu palma deschisă, ca s-o opresc. Mişcarea mâinii nu a fost fermă, a fost ca la reluările cu încetinitorul. Am reuşit în cele din urmă să întind braţul. Daca mă vedea cineva, ar fi zis ca sunt un poliţist care opreşte un infractor. I-am simţit obrazul în podul palmei. Îl simt şi acum.
Am reuşit - stiu, pare de necrezut - să o mângâi. A fost apogeul iubirii noastre.

miercuri, 7 aprilie 2010

sâmbătă, 3 aprilie 2010

ESTE ADEVĂRAT!

NU ESTE POVESTE. ESTE ADEVĂR ABSOLUT: HRISTOS A ÎNVIAT!

vineri, 2 aprilie 2010

In ochii unui copil…

AUTOR: Lady A

In ochii unui copil vezi inocenta. Vezi uimire, mirare, neintelegere a ceea ce se intampla in jurul lui (traduci in elementele tale ceea ce simte). Vezi colturile gurii si o buzita tremuranda. Vezi lacrimi mari si privirea ce cauta sprijinul.
Un adult? Griji, ratiune, sentimente, emotii negative, o existenta ingreunata de pietre de moara stranse cu grija si purtate dintr-un loc in altul. Somn agitat si transpiratii nocturne, trezit in miez de noapte cu inima in gat, aproape sufocat sau ganduri ce-ti prind privirea in tentacule invizibile. Cum reactionam la astfel de trairi? De multe ori provocam durere spre a atrage atentie. Durerea este cea care subjuga; durerea este cea pe care incercam sa o depasim (fizica sau psihica). Ochii unui adult spun totul. O privire lipsita de stralucire, fara viata, un om fara vitalitate. Un om care nu simte, care nu se bucura. Un om care face calcule si variante. Un om care omora copilul din el… este doar carne, oase si nervi. O masinarie…
Caldura, emotie, lacrimi, suras si gangurit. Rasete… Simti viata cum curge prin vene. In ochii unui copil se oglindesc soarele, stelele si luna. In ochii unui copil se vede mersul nesigur si curajul incercarii. Este liber de ganduri si de resentimente! Inainte… Viata isi cere dreptul!

joi, 25 martie 2010

ALTCEVA VI

AUTOR:http://focsipara.blogspot.com/

(FRAGMENT)
Aşa cum m-am obişnuit, intrând în cameră, mă reped la telefon pentru a verifica apelurile. Pe ecranul telefonului meu mobil îmi apare afişat un apel nepreluat. Scot un strigăt violent de uimire, emoţie, bucurie. M-a sunat! După atâta vreme în care îmi pierdusem speranţa de a mai trăi asemenea minune, sau mai bine zis după atât timp în care luptasem să scap de dorinţa minunii respective, el mă sunase! Rapid, îmi trec prin minte mai multe variante, iar asta în timp ce mă străduiesc să îi găsesc numărul în agendă. Cele mai importante sunt următoarele: m-a apelat din greşeală, sau mă cheamă la el. Alerg dintr-o parte în cealaltă a camerei şi enervându-mă pentru că nu îi găsesc numărul în agendă, îl tastez din memorie aproape inconştient. Aştept. Mă lasă un minut şi sună înapoi. Tremur. Mi-e teamă că o să-i răspund înghiţind în sec, sau n-o să pot să-i spun nimic. Mă chinuiesc să zic ceva şi să pară natural. De parcă atunci l-aş fi auzit pentru prima dată.
-Bună seara!
La auzul vocii lui, mă răsucesc şi mă sprijin cu mâna stângă de masă. Simt că trebuie să mă aşez.
-Ce faci? mă întreabă el.
Parcă îl şi văd zâmbind, aşa cum numai el ştie.
-Bine, am mâncat, sunt... transpirată... din cauza efortului...
Mă bâlbâi în draci.
-Pentru că am fost să cumpăr ceva.
El ascultă liniştit.
-Asta fac acum, în general binişor, tu?
Mă aşez. Nu mai văd nimic, nu mai aud nimic, apuc să mă mir că mai sunt în stare să mă mir.
-Eu scriu la calculator! îmi spune.
-A, eşti la serviciu?
-Nu, acasă. Am calculator şi acasă...
Mă întreabă cum merge învăţatul, îi povestesc vreo două minute despre asta, aflu că el încearcă să se lase de fumat. Pare un telefon gen cemaifacibinetu. Însă...
-Mâine, la cât te apuci de învăţat?
Emoţia mă calcă în picioare.
-După ora 12.00...
-De ce aşa de târziu?
-Pentru că nu mă pot trezi mai devreme de ora 10.00...
-De ce?
-Pentru că nu mă pot culca mai devreme de ora 1.00.
-Dar ce faci tu până la ora aia?
-Citesc!
-Ce citeşti?
-Andre Gide, Şcoala Femeilor şi o să continuu cu Robert.
E lămurit, urmează să mă lămuresc şi eu.
-Dar de ce m-ai întrebat la cât mă apuc mâine de învăţat?
-Pentru că vroiam să ştiu la cât trebuie să te culci în seara asta.
Râde deja.
-De ce?
Chiar sunt îndrăzneaţă, nu mă recunosc!
-Vroiam să te urci într-un taxi şi să vii la mine!
Spune-mi tu, Doamne, cum să zic nu vin, doar aşa pentru că am aşteptat prea mult? Unde să găsesc în mine toate noţiunile astea, integrate în forma asta, cu o încărcătură energetico-informaţională atât de mare încât să se transforme într-o formă specifică a voinţei numită abţinere? Nu. Nu există în mine aşa ceva! El n-a lăsat să se nască în mine o asemenea putere de negare, de reprimare a nevoii de el. E fascinant, pe cuvânt!
-Unde locuieşti? întreb.
El îmi explică.
-Eşti sigur?
-Foarte sigur!
-Nu de adresă...
Râde.
-Şi de adresă! (...)
Continuare pa http://focsipara.blogspot.com/

Amintiri de la miezul noptii

AUTOR: http://sandugabrielaioana.blogspot.com/

ma priveste si ma intreaba ce fac. il privesc si ii raspund... si parca ceva ma impiedica sa-i spun tot ce simt. isi arunca o privire. ma intreaba. il privesc si nu ma mai satur de el... ii raspund. pleaca... iar eu ma intorc la ale mele... asa a fost astazi... ieri a fost diferit. maine cine stie? nu vreau sa stiu! mizez pe hazard...
ajung acasa. ma asez intr-un colt pe fotoliu, las tigara sa arda si-mi aduc aminte... totul s-a petrecut intr-o seara. in timp ce tigara arde lent, imaginile din noapte se deruleza timid prin fata mea... sub dus mangaieri interzise.soapte timide.graba de a ajunge in caldura patului, sa ma stranga in brate, sa ma invaluie cu parfumul pielii, sa ma sarute cu gandul si sa-mi sopteasca cu inima cat de mult ma iubeste.fiorii buzelor cand ma saruta, emotia atingerii, caldura soaptelor... pasiunea cu care ne-am sarutat si flacara din partida de amor... da, este diferit... si da, maine stiu ce fac. numai mizez pe hazard. il voi invalui cu soapte de „te iubesc”, il voi imbratisa in mii de sarutari si ma voi indrepta cu pasi repezi catre fiinta lui.il voi inchide pentru totdeauna in inima mea, iar cheia fericirii o voi arunca in marea dragostei ce i-o port, de frica sa nu-l pierd. iar cand va redeveni parte din mine, cand mii de iubiri vor face cat a noastra, cand mainile lui imi vor atinge din nou chipul imbujorat, cand cuvintele vor fi indeajuns, voi transforma o ora din prezent intr-o secunda cu el... dar tigara s-a terminat.suna telefonul si ma trezesc. am visat. l-am visat pe el. eram si eu. de fapt, eram amandoi, uniti de focul iubirii...

sâmbătă, 20 martie 2010

TAM

AUTOR: Andrei Ghiorghe

Preluare de pe http://andreighiorghe.blogspot.com/

Tam e prostul satului. Tam nu este o poveste, Tam exista si traieste in Dobroiesti , o comuna de la Voluntari . Tam traieste de pe azi pe maine muncind cu ziua si distrand oamenii de pe acolo sau pe cei veniti in vizita, cu glumele lui prostesti. Pana acum o luna Tam a fost un om fericit. Tam era multumit cu ceea ce era si nu voia nimic mai mult de la viata. Pana la un moment dat. Tam s-a indragostit de Ana. Ana e o fata simpla, femeie de serviciu la un restaurant din Voluntari. Ana a fost prima femeie care a stat de vorba cu el ca si cu un om. De-aia o iubeste. De atunci Tam a inceput sa viseze. Tam i-a promis Anei ca va obtine multi bani, ca o va lua si vor fugi in lume. Dragostea nu are nivel de inteligenta,nu tine cont de statut social, dragostea exista si atat. Tam isi dorea de atunci sa gaseasca ca-n filme o valiza cu bani straini pe care sa ii ia si sa-i duca Anei.Apoi sa fuga ! Sa fuga de ceea ce este, de lume si de suferinta.Sa fuga cu ea.
Zile trecute Tam umbla visand prin gunoaiele de langa complexul Europa cand minunea s-a intamplat .Tam a gasit o geanta plina cu bani chinezesti. A inebunit. Prostul satului era de-acum nebun de fericire.A luat bani si a fugit la Ana. Si-atat. Erau bani chinezesti nu-i puteau folosi. Mai mult, toata lumea stia ca mafia chinezeasca din Complexul Europa cauta geanta cu bani. De-atunci nimeni nu mai stie nimic de Tam. Si stii ce e trist? Acum simti suferinta lui Tam.Dar daca ai sa-l intalnesti maine pe strada si-ti va cere 5 lei sa-si ia de mancare nu ai sa stii ca e el. Il vei goni privindu-l ca pe un gunoi. Dar Tam nu e gunoi.El iubeste !

marți, 16 martie 2010

Nuntă-n Draci cu nănădăi (I)


(Schiţa unei nuvele fără cap şi fără coadă. Orice asemănare cu personaje sau întâmplări etc. etc.)

AUTOR: Story

Partea I

Ţelu Dumbravă îşi scoase pălăria, puse mâinile lui butucănoase şi păroase în şolduri şi trase o privire de jur împrejur ca şi când ar face inventarul lucrurilor cu care urma să intre în contact sau în conflict. Era un gest reflex, căpătat de pe vremea când era preşedinte al CAP-ului din comuna Draci. Venea la sediul CAP-ului pe la 10.00, mahmur, plictisit şi pus pe ceartă, arunca o privire aprigă împrejur şi începea din senin să înjure tot ce-i sta în cale.
Ţelu oftă ca după un lung efort, şterse sudoarea de pe frunte cu dosul mânii stângi. În lumina soarelui cadranul ceasului sclipi ca un ochi de sticlă. Îşi scoate pălăria de pe cap încet, mai încet ca mersul unui melc pe o piatră încinsă, apoi, tacticos, o batistă mare cât un cearceaf, o desfăcu scuturând-o, şterse la fel de tacticos banda de vinilin a pălăriei şi oftă prelung. Ţelu venise în inspecţie, curios să vadă cum merg treburile cu aranjatul cortului pentru nuntă.

.............................

Acceptase să-l cunune pe File Logofăt, gestionarul singurei cârciumi din sat, fostul său aghiotant de la CAP, omul bun la toate, mâna sa dreaptă. Băiat de principiu, aşa-l prezenta oricui îi trecea pragul CAP-ului. Cu el, bre, faci toată treaba. E de principiu şi... mucles, tace ca peştele. Lasă că înţelegi cum vine asta.
Dorinţa de a-l cununa i-a venit într-o seară când, ameţit de băutura proastă pe care i-a servit-o File pe moca, lovi cu pumnul său greu în coltul mesei, înlătură cu dosul palmei cojile de seminţe, aruncându-le tocmai pe masa vecină, unde doi ţigani se certau pe o arvună la o înmormântare şi strigă baritonal:
- Bă, File, eu te cunun şi de data asta!
File Logofăt se cununa a treia oară în 6 ani. De fiecare dată Ţelu i-a fost naş. Când a auzit că File ar vrea din nou să-l cunune a şovăit. Îi era teamă să nu-l lase inima în toiul petrecerii. Avusese un atac cu ea, cum îi plăcea să spună preinfarctului suferit cu doi ani în urmă. Nu a pus băutură în gură de la ieşirea din spital mai bine de un an. Se perpelise de dorul unui pahar cu vin de ţi se rupea inima văzându-l. De câteva luni reîncepuse să bea câte un păhărel, două. Se ameţea repede pentru că-şi pierduse antrenamentul. În câteva zile, se lăuda oricui era dispus să-l asculte, sunt pregătit să mai dau un atac cu inima. Bă, când o face pârţ! şi s-o opri, ducă-se, mai beau un pahar şi pauză prelungită permanent sub pământ. Şi dacă pârţul nu o fi de la inimă, să-mi fie de bine.

...........................

File îşi aşezase cortul pentru nuntă trăgând o prelată pe deasupra a trei duzi bătrâni, cărora Lache tâmplarul le-a tăiat crengile cu fierăstrăul de mână. Foaia de cort poate să stea liniştită aici. În noaptea nunţii nu va ploua. Am eu semnele mele, le spuse File celor doi copii veniţi să-l ajute pentru 10 lei de fiecare şi câte un pahar cu vin, pe care-l trase repede pe gâtlejurile lor fragile, ascunşi după un dud să nu-i vadă cineva şi să-i toarne părinţilor. Ar fi aprins şi câte o ţigară fără filtru, dar File le-a interzis categoric, aşa că s-au mulţumit să tragă pe gât vinul rubiniu producţie de anul trecut, uşor înţepător, dar încă bun la gust, păstrat de File la beci special pentru nuntă. Copiii au băut, s-au scuturat pe haine de praf şi au tulit-o spre baltă la scăldat, lăsându-l pe File aşezat pe o bancă, aranjându-şi freza cu un piaptăn din os.
File se considera un om norocos. Se căsătorea a treia oară. Fiecare încercare de a-şi întemeia un cămin solid se sfârşise aiurea. Nici el nu înţelegea ce dracu se întâmplă. Arunca vina pe soartă, pe farmece. Prima căsătorie se sfârşit la circa un an de când a decis să se însoare cu Aluna.
La 6 luni de la prima lor întâlnire, în pătulul din spatele casei unde el şi Aluna au petrecut o noapte de pomină, presărată din plin cu gemete înfundate în palme şi încolăciri pătimaşe de corpuri fierbinţi, se născu Alior.
Pe File, nedus pe la muieri înainte de a o cunoaşte pe focoasa Aluna, nu l-ar fi deranjat câtuşi de puţin faptul că Alior s-a născut la 6 luni, are privirea cruciş şi este cam tuciuriu. A mai auzit el de naşteri premature, dar mă-sa i-a băgat în cap că astea-s accidente. Copilul se naşte la 9 luni.
- Deschide, prostule, ochii, tu nu vezi că nu-ţi seamănă? Nu vezi, mă, ce faţă de chirpici are. Ăsta nu-i din neamul nostru, îi zise mă-sa într-o zi când depănuşeau împreună porumb să aibă ce da vitelor.
- Păi, eu am zis hai! şi ea a venit. Ce era să fac, fă, mamă, să-i zic că am glumit? O cunosc de copil, dar n-am avut curaj să-i zic. I-am zis hai şi...
- Bă, eşti prost, ca tac-tu! Aşa mi-a zis şi el. Dacă ştiam că ieşi aşa tâmpit, mă făceam că nu-l aud. Nu faci tu casă cu asta, îl atenţionă lovindu-l în frunte cu un cocean.
File aruncă cotolanul depănuşat doar de două frunze spre cocina porcului. Se sculă în picioare, se întinse să-şi îndrepte oasele şi plecă spre WC-ul din fundul curţii fără să scoată un cuvânt. Puţin îi păsa de ce spunea mă-sa. El ştia una. Aluna este bună la pat. Porni alene spre WC. Pe la jumătatea drumului se opri, privi cerul şi începu să fluiere o melodie, scărpinându-se în cur.
Nu avea de unde să ştie câtă dreptate avea să aibă mă-sa. Nu s-a împlinit anul şi Aluna a fugit de acasă cu Mute, tractoristul, lăsându-l cu Alior pe cap. A băgat divorţ şi l-a câştigat repede. Aluna nu s-a prezentat niciodată la proces. Auzise că este pe undeva prin Bucureşti, pe la Piaţa Obor, unde vinde flori.
A doua căsătorie s-a terminat imediat după spargerea nunţii, când Urzica a fugit cu darul de nuntă. A fugit şi nici dracu nu a aflat unde. Cu Urzica nu s-a dus la Sfatul Popular să o ia cu acte.
- Mă, File, lasă, mă, că avem timp. Hai mai întâi să facem o petrecere, să chefuim, să ne simţim bine, că acum se lasă iarna şi unde dracu mai facem nuntă, îl îmbia, dându-i sfârcurile şi aprinzându-l ca pe o ţigară de foi.
- Hai, mă, File, na!, hai, na!, aşa File, dar ce zici, facem nuntă mai întâi?
În cele din urmă, vlăguit de toate puterile, răsucit în aşternutul îmbibat de sudoare, oftând de plăcere, File a acceptat.
- Hai, mă, că nu ai ce pierde, îl linişti Urzica aruncându-şi pulpa catifelată peste coapsa lui.
Şi nu a avut ce pierde. Doar o sumă frumuşică de bani şi pe nepotolita şi cârlanca Urzica.
A uitat-o greu. Nu putea uita sfârcurile ei tari ca sâmburele unei cireşe, buzele ei cărnoase ce-i amintea de caisa pârguită. Imaginea Urzicăi l-a ţinut departe de femei o perioadă lungă. Cu timpul, imaginea s-a estompat. L-a mai bătut şi mă-sa la cap:
- Însoară-te, mă, ce stai ca un par înfipt în pământ. Pune mâna şi însoară-te! Alior vrea să aibă şi el mamă. Tu nu vezi că ţi s-au dus ochii în fundul capului? S-a dus dracu ţiganca, ce-ţi mai trebuie? Caută şi tu una de seama ta şi pune de o căsnicie sănătoasă, că mâine faci nişte ani de nu te mai ia nici Pralina, aia de mai are doi dinţi în gură.
- Ptiu, fi-ţi-ar gura spurcată, mamă, cum dracu poţi să vorbeşti aşa? Auzi, să mă însor cu Pralina. O să mă însor, nu-mi duce grija.

..........................

Ţelu Dumbravă s-a gândit, a socotit preţ de un minut şi a lovit scurt cu pumnul în masă.
- Bine, mă, ducă-se dracu de inimă. Şi-a retras armata. Nu mă mai atacă. I-am venit de hac. Ştiu ce să-i fac. O înec în alcool. O alcoolizez şi o pun să muncească beată, ameţită, îşi termină tirada într-un râs sănătos, iute molipsitor.
Nu abuza. Ştia când să se oprească din băutură. Se eschiva elegant, refuzând un pahar în plus pe motivul că vrea să fie treaz când îl va ataca inima. Când a decis să-l cunune pe File inima bătea metronom.
- Gata, File, am decis, te cunun. Mai dăm încă o dată adunarea.
- Naşule, aşa te vreau, să fii cu ambiţie. Că matale ştii cu cifrele. Nu laşi o cifră fără semnul adunării...
- Şi al scăderii, că n-o să le iau eu pe toate, completă Ţelu, lăsându-se pe spătarul scaunului care scârţâii ca un şoarece în cinie.
- Naş-ta Elica îmi zicea: Ţelule. Adică nu-mi zice Ţelule, ci Ţiule că-i joacă proteza în gură, cum dracu faci tu de le ştii pe toate? Adică nici dracu nu zice, că e bisericoasă. Ea zice cu afurisitu’. Cum afurisitu’ faci tu că le pui pe toate în ordine şi nu le încurci. Pui plus la plus şi scapi de minus. Ei, i-am zis, am eu secretu’ meu, Elico. Plus cu plus la plus şi plus cu minus tot la plus. Şi din minus, tot plus trag, termină Ţelu, scuipând neatent, ca un ofticos, într-o parte, taman pe pantalonul unuia dintre cei doi ţigani de la masa vecină. Puţin îi păsa că a fost mitocan. Ţiganii erau aşa de porniţi unul împotriva celuilalt că nu aveau timp să-l bage în seamă pe Ţelu.
- Ei, naşa Elica, ea este simplă croitoreasă, naşule, o căină File, turnând în pahare. Ce ştie ea cum e cu contabilitatea, cu un cont, cu o valoare adăugată, cât de greu se pune ban pe ban. Ea trage un tighel, o cusătură... Treabă muierească.
Uşa cârciumii se lovi de perete cu putere. Ăsta nu putea fi decât Potel a lu’ Stan Deal. Ăsta când întra în cârciumă aveai senzaţia că cineva i-a furat vita din bătătură şi a venit la cârciumă să bea de necaz.
Intră trântind uşa ca într-un local din Texas. E modul lui de a se face remarcat. Loveşte uşa de perete şi aşteaptă o clipă în prag, privind spre bar, parcă numărând sticlele din raft. A căzut din căruţă când era mic şi s-a ales cu nasul strâmb şi vorba fomfăită. Altfel e băiat blând. Pâinea lui Dumnezeu. Dă de băut la toată lumea. Are bani. Câştiga bine. Făcea naveta din satul Draci la cel mai propiat oraş, circa 25 de kilometri, cu Rata de ora 5 dimineaţa şi se întorcea pe la 6 seara. Lucrează ca strungar, mai face un ciubuc, o învârteală. Se scoate.
Dintr-o dată atmosfera în cârciumă se animă. Toţi consumatorii, într-un cor, îl primii pe Potel cu un salut admirativ.
- Băi, Potel, eeeee, ce faci, mă. Ete, al dracu ce te făcuşi. Dai, mă ceva de băut că ţi-a fătat vaca peste o săptămână, hă, hă, hă...
- Dau, b’, ’tu-va-n cur de lingăi. Ai dracu, la munc’ nu vă duceţi că vă omoară naveta. Voi pe ce munciţi, mă, pe capete de mătărângă? Scuză-mă nea Ţelule, dar cu ăştia n-am cuvinte de dicţionar, că-s proşti de gură. Salut, b’, File. Dă de băut la toată lumea.
Ţelu îi făcu un semn larg cu mâna, ca atunci când faci o reverenţă, acoperind cu gestul său tot salonul, în sensul că nu-i niciun deranj. Poate să folosească orice expresie. Azi este permis.
File se sculă plictisit de pe scaun, apucă de după bar gâtul unei sticle de vin, băgă tirbuşonul în dop şi i-o întinse, nedesfăcută lui Potel.
- Pune-le tu în pahare, eu pun de o nuntă cu naşu Ţelu şi lăsaţi-mă dracu’ să discut afaceri. Pune banii pe tejghea la locul ştiut şi mergi la masa lui Terpendel că te aşteaptă de o oră cu gura căscată şi uscată ca un puţ secat.
Potel murmură un ’îmb’, adică „bine, mă” în cunoscutul-i stil şi plecă târşâindu-şi picioarele. Purta 47 la pantof. I se spune prin sat Lăbarul. Apucă un scaun de spătar cu mâinile lui soioase, purtând urme de vaselină şi ulei ars, şi-l trase după el lăsând urme pe podea.
- ’T-n cur de lăbar. Nu mai târî scaunul după tine, că nu l-ai făcut la strungu lu mă-ta, strigă după el File, aruncându-i în cap cu o monedă.
- Stai, drac’ la un loc, File. Vezi să nu uiţi să mă inviţi la nuntă. Dom’ Ţelu, ăsta te bagă în cartea recordurilor. Care-mi este, Terpendele paharu’? Cum ăsta, mă? Ăsta din care ai băut tu pişat? File, adu-mi, m’ un pahar, că nu beau după ştirbu’ ăsta, că are haleră-n gât.
- Nu se zice, mă, Potel, haleră, ci holeră, îl corectă Terpendel, lovindu-l pe spate cu palma sa fină de viorist.

Nuntă-n Draci cu năbădăi (II)

AUTOR: Story

- Ei, naşa Elica, reluă File Logofăt dialogul întrerupt la intrare furtunoasă a lui Potel strungarul în cârciumă. Ea trage un tighel, mai scurtează o rochie, mai trage cu ibişirul, împuşcă suta....
File se opri un moment. Privi cu ochi de guzgan în jurul său. Se apropie de urechea stângă a lui Ţelu Dumbravă, şi şopti prudent:
- La noi, naşule, la matale şi la mine ca gestionar, orice linie trasă la socoteală, poate fi ultima noastră linie...
Ţelu se trase ca muşcat de şarpe, îşi băgă degetul arătător în urechea stângă, înşurubându-l acolo ca pe un burghiu, îndesând cuvintele lui File spre timpan, de teamă să nu se răspândească prin atmosfera îmbâcsită cu fumul de ţigară.
- Ce-ţi veni, mă, finule, să faci pe fatalistul taman acu când trebuie să vină controlul financiar? Ce afurisitu, mă-si, File...Na, că mă luai după Elica, ea zice cu afurisitu... Ce dracu, mă, eşti cobe.
Ţelu Dumbravă scupă în dreapta să nu se prindă vorba, încrucişă degetele şi scuipă de trei ori peste umărul stâng înspre cei doi ţigani ce păreau că au căzut la pace din moment ce îşi aprindeau ţigările de la aceeaşi brichetă. File scuipă şi el peste umăr spre direcţia barului, stropindu-se pe rever.
- Cobe pentru alţii, naşule, pentru noi sunt sunt profet. Profet împărat.
Din cauza alcoolului băut împreună cu Ţelu Dumbravă, în loc de profet împărat, reuşi să articuleze un fel de portofel împănat, sintagmă trecută cu vederea de asistenţă.
- Boier Bibescu, naşule, boier să fii cu cine trebuie, cu restu... dă-i în peştera mă-si că sunt nasoi. Nişte curci cu gulerul ridicat, aşa le spune prietenul meu Baboi.
- Care restu, File, care restu? Cine mai vede restu de la tine... Hai, dă-te dracu, că nu dai tu restu nici la sută. Gata, mai beau paharul ăsta şi mă duc spre casă că mă aşteapta Elică.
Răstură paharul cu vin pe beregată, scurt, ca o basculă care răstoarnă pietrişul în poarta gospodarului, mişcând mâna din încheietură, de parcă atunci şi-ar fi scrântit-o. Trânti paharul pe masă. Propti podul palmei pe spătarul scunului şi dădu să-ţi ridice şezutul de pe scaunul ce gemea uşurat că scăpase de greutatea suportată. Cârciuma începu din senin să se mişte înainte şi înapoi. Ţelul Dumbravă se clătină pe picioare, gata să cadă spre înainte.
File Logofăt se repezi să-l sprijine, dar fu oprit la jumătatea drumului cu un gest scurt făcut de Ţelu. Când Ţelu Dumbravă ridica degetul arătător spre tavan asta putea să însemne ori că se miră de ceva, ori gestul însemna ceva suprem ce nu putea fi pus la îndoială. De data aceasta Ţelu ridică degetul şi-l lăsă brusc în jos ca şi când l-ar fi pus pe jugulară să oprească o hemoragie. File interpretă corect gestul şi se aşeză docil pe scaun.
- Pune, finule, patefonul să cânte...
- Ha!, naşule, ce patefon, ce e pe vremea lu matale? E casetofon cu memorie.
- Baţi câmpii, File Logofăt. Baţi şaua să pricep că n-am memorie? Crezi că nu ştiu care-i treaba cu tehnica? Păi, fi-miu ce, mă-sa-n cur, are, dacă nu casetofon american. Şi d-al dracu îi cumpăr video să vadă cum se bat americanii ca chiorii între ei şi cum trag cu gloanţele mai mult ca în războiu’ mondial.
File se sculă rapid, pregătit să aducă scula. Din nou degetul arătător al lui Dumbravă se ridică la cer. File se opri cu un picior suspendat şi cu celălalt uşor flexat. Aştepta urmarea. După un sughiţ scurt, Dumbravă decretă: Mă duc acasă. Vin mâine la tine, că e duminică, şi petrecem cu lăutari. Acum tre’ să ple...cî. Am ceva de plată?
- Se poate, naşule, se poate? Matale nu plăteşti la Filică nici mort. Ptiu, mi-a scăpat. Să nu apuci să mori, o drese din mers.
Dumbravă nu-l mai ascultă. Îşi puse pălăria pe cap, uşor pe spate, îşi băgă cămaşa în pantaloni, astupându-şi burdihanul, şi-i salută pe meseni.
- Sal’ tare, nea Ţelule, îi răspunse ei. Să mai vii că eşti hazliu, completă Potel, ridicând paharul în cinstea lui. Cei doi ţigani de la masa vecină nu l-au salutat, încinşi din nou într-o dispută legată de un onorariu încasat de unul dintre ei şi nedeclarat celorlalţi muzicanţi. Înainte de a părăsi cârciuma îl auzi pe ţiganul cu pălăria pe cap rugându-l pe celălalt să se jure: Spune-mă, să moară mă-ta-n puşcărie cu bube pe ea că nu ai luat tu bani!

.................

Se lăsase seara peste satul Draci. Un câine ofticos lătra în deal. Măgarul schiop al lui Turturică rage de trei ori ca un clopot într-o dungă. Ţelu Dumbravă îl înjură spurcat şi porni pe uliţă spre casă, cântând uşor o melodie. Când depăşi lumina aruncată de un bec mudar se trase într-o parte, la colţul casei lui Turturică şi se pişă ridicând jetul până la nivelul ferestrei. Un câine bubos se opri din mers să-l privească. Dumbravă îşi termină treaba şi se întoarce cu faţa spre drum, chinuindu-se să tragă fermoarul înţepenit într-un colţ al cămăşii. Văzu ochii de câine sclipind ca două stele pe cerul senin.
- Ce beleşti, mă, ochii? N-ai mai văzut om pişându-se ca un câine pe casa omului? Marşi, du-te-n mă-ta de javră ordinară, nu mai sclipi ochii la mine, căcat cu ochi!
Se aplecă să ia o piatră să-l alunge. Câinele refuza să plece. Îl privea cu interes, aplecându-şi capul spre stânga. Nu găsi nicio piatră. Băgă mâna în buzunar şi scoase cutia cu chibrituri. O aruncă spre animalul curios. Cutia îi fluieră câinelui pe la ureche. Speriat animalul o rupse la fugă sub fluierăturile lui Dumbravă.
În capătul satului motorul unui trtactor spărgea liniştea. Nopatea se lăsa peste localitatea Draci ca un giulgiu. Nici ţipenie de om nu se mai zărea pe uliţe. Ţelu Dumbravă se pregătea să se bage în aştenut, făcându-şi loc lângă Elica, împingând-o cu genunchii în spate. Femeia simţi ghiontul şi se refugie la perete, ghemuindu-se ca o pisică. File tuşi scurt ca un gong de final.

luni, 15 martie 2010

(I)real

AUTOR: http://toti-si-toate.blogspot.com/

M-am gandit inainte sa intru, poate faceam o prostie mai mare decat mine. Am tras aer in piept, neputand sa il tin prea mult in mine.
Am deschis incet poarta, nestiind ca o sa scartaie in halul ala si am scrasnit din dinti. Am inchis-o cu mare grija si mi-am dat seama ca aerul se schimbase brusc si totul era alb. Inainte sa intru erau 25 de grade dar acum cred ca nu treceau mai mult peste 0. Mi-am infasurat bratele in jurul trunchiului si mi-am numarat bataile inimii. M-a cuprins o frica teribila.
M-am uitat in jur, nimic nu era schimbat. In curtea cea mare si cu multa verdeata, pomi, trandafiri si vita-de-vie, a mai ramas doar o amarata cusca a unui asa zis caine. M-am cutremurat si mai rau.
Totul era de un alb imaculat. Am facut un pas marunt pe dalele care ma duceau la usa din fata, dar simteam cum ca ma scufund in nestire si exista teama ca o sa mi se intample ceva rau.
Am ajuns la usa din spate in care am intrat foarte repede, parca m-a impins frica, mi-a dat un sut in fund.

Casa

Era alba, era alba doar acolo unde a fost mobila iar pe langa, un galben sters si plin de panze de paianjen. Am continuat sa inaintez, cand am vazut pe perete multe palme, amprente lasate de un copil mic, dar prea sus ca sa ajunga el. Atunci mi s-a pus un nod in gat si l-am inghitit cu greu.
Am urcat pe scari sprijinindu-ma pe perete ca sa nu cad. Ma si vedeam cazand intr-un gol si trezindu-ma la mine in camera ca dintr-un vis urat. Nu aveam eu norocul asta.
Am ajuns la etaj. Acolo o briza foarte rece imi ingheta sufletul si am observat ca usa balconului era deschisa si era si un geam spart.
Am intrat in fosta mea camera. Era la fel, culoarea alba era exact unde fusese mobila.
Prea frig ca sa mai gandesc. Prea frig ca sa mai gandesc ce cautam acolo si de ce era asa de alb totul. Prea frig sa imi dau seama ca nu am mai calcat in casa asta de 5 ani de zile si nu am mai vazut-o nici de pe strada. Prea frig sa ma trezesc din visul asta stupid.
Mergand in camera parintilor am vazut o masuta cu un televizor pe ea. Mergand sa vad ce este cu el acolo, pentru ca nu isi avea rostul,nefiind nici priza macar, m-am impiedicat de un fir care ducea in camera bunicului. Nu am vrut sa ma intorc (eu si superstitiile mele) si m-am dus la televizor; cand sa pun mana pe el s-a aprins fara sa ii fac nimic. M-am dat cu un pas mai in spate, uitandu-ma ingrozita. Avea purici; nu se vedea nimic clar. M-am uitat pe geam si am fost surprinsa sa vad unele dintre cele mai frumoase zile de vara din primii ani petrecuti aici. Parca era un film, mi se derula filmul vietii mele in fata. M-am tras de la fereastra prea absorbita de frumusetile trecutului si m-am dus in camera bunicului sa vad ce-i cu firul acela.
Ma pastea o frica de nedescris. Ce putea sa fie in camera aia mica si fara suflet? Ma putea inghiti cineva? Daca o sa fug pe scari prea infricosata si o sa cad? Am vrut sa deschid usa, dar era inchisa. Am vazut ca firul alb era trecut pe sub usa. Am tras de el pana cand usa se deschise. Eram ingrozita, cum sa se deschida usa cand eu cu mana mea mai devreme am incercat sa intru si nu am putut.
Am intrat. Era la fel; alb unde era mobila si galben sters in locurile unde nu fusese niciodata atins de mobila. Aici aerul era umed si greu de respirat. M-am uitat pe geam: acelasi film dar cu secvente din gradina cand ploua vara si ma jucam in ploaie. Dintr-o data am simtit ceva rece la spate. Simteam cu mi se plimba sangele prin vene si ma ardea. Dar acel ceva sau cineva ma facea sa ma linistesc.Ma facea sa imi fie bine atunci cand eram cuprinsa de o arsura greu de suportat. M-am intors, dar nu am vazut pe nimeni. M-am speriat pentru ca eram convinsa ca era cineva in spatele meu. Am intrebat cu jumatate de gura:
-Cine e aici?
Nu imi raspunse nimeni. Cand am vrut sa ies din camera o voce de baiat imi raspunse foarte suparat:
-De ce ai plecat...?
Eu speriata si cu respiratia taiata, ma mai si balbaiam:
-Ci-ne esti?Ce-vrei-de-la-mi-mi-ne?
El cu o voce mai blanda:
-Nu te speria, nu iti fac rau. Cand o sa te trezesti, o sa iti dai seama.

...........

Neputand sa imi dau seama ce vrea sa imi zica si incercan sa imi dau seama ce se intampla cu adevarat cineva imi baga ceva in ochi si ma deranja. M-am strambat putin si am deschis ochii. Eram pe un pat de spital cu fel si fel de aparate care ma asurzeau langa mine si m-am speriat. Langa mine era el care ma tinea de mana bandajata spunandu-mi:
-De ce ai plecat fara sa imi spui? M-am speriat, nici la telefon nu ai raspuns.
Nu imi venea sa cred, nu stiam unde sunt. Cu gura intre deschisa am silabisit:
-Ce-s-a-in tam plat? unde-sunt?
-Nu iti face griji, ai fost in coma, ai facut accident cu masina, dar esti bine.
Vocea mi se parea cunoscuta, Da, el era iubitul meu pe care am crezut ca l-am pierdut atunci cand am plecat din casa... cand m-am certat cu el. M-am bucurat si am mormait:
-Te iubesc!
El mi-a soptit cu un glas trist si ciudat:
-Nu mai vorbi, imi vei spune dupa ce te faci bine. Da, si eu te iubesc, dragostea mea.

(....)
CONTINUARE PE BLOGUL http://toti-si-toate.blogspot.com/